SIDA - business-ul de miliarde de dolari

SIDA – BUSINESS-UL DE MILIARDE DE DOLARI

  

Dacă există dovezi cum că virusul HIV este cauza SIDA, atunci trebuie să existe documente care să certifice acest fapt, cel  puţin cu o mare probabilitate. Dar astfel de documente nu există nicăieri! Karry Mullis, Laureat cu Premiul Nobel pentru chimie 1993, creatorul testului PCR

Gallo nu i-a scutit de psiho-analize nici pe cei mai cunoscuţi cercetători ai fenomenului SIDA. Unul suferă de „mania controlului”, altul este „necreativ” şi de aceea are complexe, iar un al treilea, zice Gallo, dacă e să vorbim deschis, e nebun. Supărarea zgomotoasă a lui Gallo e îndreptăţită, căci în fond, în lupta pentru „afacerea SIDA” e vorba de mulţi bani, invidie, răzbunare şi mai ales renume. Der Spiegel, 29/1999

Nu trebuie să uităm că Galileo a fost pus sub acuzare de către Inchiziţie deoarece în 1634 a îndrăznit să sugereze că pământul nu este centrul Universului. Lucrurile ar putea sta şi mai rău dacă vom permite ştiinţei să devină ea însăşi inchiziţie. Richard Smith, redactorul șef al British Medical Journal între1991 și 2004, într-o scrisoare către revista Nature

Cei care au trăit anii ‘80, îşi aduc aminte, cu siguranţă. Panica SIDA se răspândea fulgerător. Isteria era atât de mare, încât nu mai era loc pentru o dezbatere „la obiect”. Revista Der Spiegel anunţa în 1984 (la fel ca şi Bild der Wissenschaft cu un an înainte), cu binecuvântarea elitei medicale, că până la mijlocul anilor ‘90 până şi ultimul german se va îmbolnăvi de SIDA, iar doi ani mai târziu va muri, dispărând astfel naţia germană. În comparaţia cu această prorocire, în 1986, revista Newsweek se arăta mai moderată: până în 1991, vor fi între 5 și 10 milioane de americani infectaţi cu virusul HIV. Astăzi, în 2009, populaţia Germaniei se ridică la peste 82 de milioane. Sunt tari băieţii ăştia la prorociri. Nostradamus era mic copil pe lângă ei.  Doar că statisticile vorbesc o cu totul altă limbă. De la declararea isteriei SIDA până în prezent, în Germania numărul deceselor atribuite SIDA nu s-a ridicat niciodată peste câteva sute anual. Spun „atribuite”, căci în realitate, decesele a fost în mare parte provocate de afecţiuni cunoscute înainte sub alte nume (de pildă cancer limfatic sau tuberculoză) care au fost redefinite ca SIDA.

Nici Newsweek nu stă mai bine cu ghicitul în ghioc, numărul raportat statistic al cetăţenilor americani catalogaţi ca fiind suferinzi de SIDA se ridică la circa 750.000. Iar acest număr este o cifră cumulativă, adică nu ne indică numărul de noi infecţii pe an, ci toate cazurile, luate împreună, de când SIDA a început, pe la mijlocul anilor 80, să fie monitorizată. Asta fiind o altă metodă şmecherească de a impresiona şi înfricoşa. Căci în cazul, de exemplu, al accidentelor de circulaţie, nu ni se dă suma totală a morţilor de când există automobilul, ci suma deceselor cauzate de accidentele de circulaţie într-un an!

Dar, aşa cum vom vedea şi mai departe, în ceea ce priveşte HIV/SIDA, ne împiedicăm în permanenţă de astfel de „detalii”. Căutarea dovezilor pentru existenţa acestui HIV este împănată cu neregularităţi, contradicţii şi ciudăţenii. Tocmai de aceea vom aduce în discuţie îndoielile noastre asupra faptului ca HIV este cauza pentru SIDA, argumentele care ne determină să privim astfel lucrurile, şi motivele pentru care este mult mai logic să luăm în considerare ca factori cauzatori consumul de droguri şi/sau alimentaţia deficitară decât un misterios virus, de negăsit pe nicăieri.

SIDA – ce este de fapt această afecţiune?

Din capul locului definiţia bolii este controversată: Acquired Immune Deficiency Syndrome, ceea ce se traduce prin „sindromul imunodeficienţei dobândite”. Altfel decât la afecţiunile obişnuite, această denumire nu este unitară, astfel încât şi din punct de vedere statistic ne confruntăm cu o serie de probleme majore. Pentru ţările din lumea a treia, OMS a adoptat în 1986 aşa-zisa definiţie Bangui, datorită căreia un mare număr de bolnavi sunt etichetaţi (incluşi) în categoria SIDA. Este relevant poate aici faptul că acestor persoane nu li se face un test al sângelui, deci testul anticorpi, atunci când suferă de simptome mai vagi, cum ar fi de pildă scădere în greutate împreună cu diaree şi urticarie. Or astfel de simptome sunt frecvente şi cunoscute de foarte multă vreme într-un continent cum este Africa, unde şi în ziua de azi o treime din populaţie este subnutrită.

În comparaţie cu situaţia de acolo, în ţări dezvoltate cum sunt SUA sau Germania, pentru a fi declarat infectat cu SIDA este nevoie de un test anticorpi pozitiv, precum şi de prezenţa cel puţin a uneia din cele circa 26 de boli asociate SIDA, cum ar fi sarcomul Kaposi, cancerul glandelor limfatice,  herpes zoster sau tuberculoză. Dar să facem următorul raţionament: dacă o persoană este negativă în urma testului anticorpi dar are sarcomul Kaposi, ea are sarcomul Kaposi. Clar, nu? Dar dacă persoana respectivă este testată pozitiv şi are şi sarcomul Kaposi, atunci ea are SIDA! Îmi  puteţi spune unde este logica acestui mod de diagnosticare? Eu nu văd niciuna. Deci acest gen de definiţie este înşelător, căci lucrează cu supoziţii asupra cărora există îndreptăţite îndoieli: că HIV există (supoziţie); că HIV provoacă o boală, ca sarcomul Kaposi (supoziţie) etc.

Unde este dovada existenţei HIV?

Se spune că HIV face parte dintr-o categorie specifică de virusuri, anume retrovirusurile. Dar pentru a dovedi că acesta este un retrovirus e nevoie ca virusul să fie izolat şi curăţat de particule străine (virus pur), astfel încât să poată fi studiat şi fotografiat cu microscopul electronic. Toate fotografiile luate de la mijlocul anilor ‘80 și până acum ne prezintă însă doar culturi de celule „aranjate”, stimulate în laborator săptămâni la rând, şi nicidecum particule din sângele luat direct de la vreun pacient. Abia în 1997 Hans Gelderblom de la Institutul Robert Koch din Berlin a făcut un experiment direct pe pacienţi, publicat în revista Virology. Dar din articolul lui Gelderblom lipseşte curăţarea şi caracterizarea necesară pentru un virus, nefăcându-se deci dovada că particulele prezentate ar fi virusul HIV.

A doua fotografie cu particule din sângele unui pacient vine de la National Cancer Institute. Particulele (proteine, fragmente ARN) nu prezintă morfologia specifică retrovirusurilor, nemaivorbind de un retrovirus anume. De asemenea proteine cum ar fi p24 sau p18, care conform părerii cercetătorilor consacraţi în domeniul SIDA ar trebui să fie specifice pentru HIV şi care sunt folosite ca markeri sunt în fotografie relevate într-un număr atât de mic, încât se încadrează în categoria „neinfecţioasă” (într-o cantitate în care nu prezintă un pericol pentru sănătate).

Astfel, însuşi unul dintre „descoperitorii” virusului HIV, Luc Montagnier, a fost nevoit să recunoască în 1997 într-un interviu acordat revistei Continuum că în culturile de celule fotografiate cu microscopul electronic, şi care ar fi trebuit să ne aducă dovada existenţei virusul HIV, nu se poate vedea nicio particulă care să aibă caracteristicile specifice unui retrovirus! Or, dacă în aceste fotografii nu se găseşte nici măcar o particulă asemănătoare retrovirusurilor, consecinţa logică este că existenţa virusului HIV nu a putut fi dovedită! Într-adevăr, HIV nu a fost niciodată găsit şi certificat în formă pură, aşa cum confirmă foarte mulţi specialişti. Cu toate acestea, în 2006 ni se prezintă din nou, cu mândrie, o fotografie efectuată de  un grup de cercetători germano-britanic care declară că „au descoperit structura celui mai ucigător virus din lume”. Dar dacă privim mai cu atenţie lucrarea cercetătorilor respectivi, apărută în revista de specialitate Structure, constatăm că între ceea ce ni se spune şi realitate sunt din nou discrepanţe evidente:

- Studiul a fost finanțat de Wellcome Trust, aflat sub umbrela concernului farmaceutic GlaxoSmithKline, care face afaceri de miliarde de dolari anual din vânzarea de medicaţie contra SIDA: Combivir, Trizivir, AZT. Nu văd deci cum ar îndrăzni cercetătorii subvenţionaţi de acest concern să spună că existenţa virusului HIV nu poate fi confirmată;

- Din 75 de particule vizibile în foto-documentul respectiv, la 5 nu se poate defini clar un nucleu, 63 au un singur nucleu, 3 au un nucleu complet plus un fragment dintr-un alt nucleu, în timp ce 4 particule au câte 2 nuclee; particulele cu 2 nuclee erau mai mari decât cele cu un nucleu; ori „în fotografia respectivă nu se pot vedea niciun fel de particule cu două nuclee” spune biologul canadian şi expert în SIDA David Crowe. „Pe de altă parte, se ridică întrebarea: cum poate avea un virus două nuclee? Asta ar fi ceva absolut nou!”

- La majoritatea particulelor cu un singur nucleu, acesta are o formă conică, în timp ce la celelalte, nucleul are formă tubulară, triunghiulară sau nedefinibilă;  deci şi aici e greu de înţeles cum aceste particule foarte diferite unele de altele ar trebui să ne prezinte un anume tip de retrovirus;

- Particulele sunt foarte diferite ca mărime; măsurătorile făcute de Briggs et al. asupra particulelor respective ne arată o variaţie între 106 şi 183 de nanometri (a miliarda parte dintr-un metru), ceea ce ne face să considerăm că aceste particule nu reprezintă toate acelaşi tip de virus;

- Cercetătorul Val Turner, care a efectuat și el măsurători ale particulelor vizibile în fotografie a observat că două particule (numite şi „virioni”, ceea ce ar trebui să sugereze că aparţin unui virus provenit din exterior) au un diametru mai mic chiar decât 100 de nanometri;

- Chiar autorii articolului recunosc că cele două fotografii publicate (care aparţin unuia şi aceluiaşi clişeu fotografic) „nu sunt reprezentative” pentru întreaga probă. Or, în acest moment trebuie să ne întrebăm: ce mărime şi ce forme aveau particulele care se aflau pe părţile nepublicate din fotografia originală? Aceste informaţii nu ne sunt date.

- În acest context, nu trebuie uitat că diametrul particulelor retrovirale trebuie să aibă un diametru între 100 și 120 nanometri, ceea ce diferă mult de rezultatele măsurătorilor lui Briggs et al.: 106 până la 183!

- „Pentru claritatea articolului şi a concluziilor sale, ar fi fost necesar ca cercetătorii respectivi să prezinte o particulă complet curăţată şi caracterizată remarcă David Crowe, dar, din păcate, tocmai acest lucru nu se arată”.

- În articolul respectiv nu este prezentată metoda de curăţare a virusului. În studiu ni se demonstrează faptul că virusul HIV a fost fotografiat „în formă pură” adică curăţat de alte particule. Se menţionează chiar că „preparatele nu aveau nucleele complet curăţate”.

HIV = SIDA?

Este HIV agentul patogen al SIDA? Să lăsăm elita medicală să vorbească. Astfel, Reinhard Kurth, şeful Institutului Robert Koch din Berlin recunoaşte că: „Nu ştim nici măcar în mod exact, cum provoacă HIV boala” (interviu în „Der Spiegel”  9/2004). În acelaşi fel se exprimă şi Luc Montagnier, care în 1996 într-un documentar francez realizat de jurnalistul Djamel Tahi, difuzat pe canalul Arte sub titlul „SIDA - marea incertitudine”, spune „Nu există nicio dovadă ştiinţifică care să certifice faptul că HIV provoacă SIDA!” Iar deja cu 12 ani înainte, în 1984, Montagnier spunea: „Singurul mod prin care putem să certificăm faptul că HIV provoacă SIDA, este să demonstrăm acest lucru într-un experiment pe animale”. Or un astfel de experiment nu a fost niciodată realizat. Testul anticorpi HIV, testul PCR, numărătoarea CD4: o certitudine ca la loterie. Cele mai importante mijloace de diagnostic ale medicinii SIDA sunt:

1. Testul anticorpi (testul HIV)

2. Testul PCR pentru încărcătura virală

3. Numărarea celulelor-T, respectiv a subgrupei CD4.

Toate aceste metode sunt metode-surogat, înlocuitoare, cu care medicii, în baza analizelor de laborator, decid dacă o persoană este bolnavă de SIDA sau nu. Asta înseamnă că, în loc să fie cercetate simptomele bolii (aşa-numitele elemente clinice finale), aşa cum este normal în medicină, sunt luate în considerare, speculativ, anumite modificări. Dacă numărul celulelor T creşte într-un anumit interval de timp, atunci scade riscul îmbolnăvirii cu SIDA. Totuşi, rezultatele unei astfel de metode sunt îndoielnice mai ales în legătură cu certificarea existenţei virusului, fie că este el HIV, HCV, SARS, BSE, H5N1 sau H1N1. Foarte frecvent, aceşti markeri surogat s-au dovedit a provoca concluzii false.

Hans Ludwig Sänger, profesor de biologie moleculară şi laureat al Premiului Robert Koch în 1978 spune: „HIV nu a fost niciodată izolat, şi tocmai de aceea acidul nucleic al acestuia nu poate fi folosit ca standard pentru un test de încărcătură virală PCR.” O serie de alte studii confirmă faptul că testul PCR este lipsit de valoare în diagnosticul SIDA, cum ar fi de exemplu lucrarea publicată în 1999 în revista de specialitate Annals of Internal Medicine ( 05.01.1999, pag. 5-24) sub titlul „Diagnoze greşite în infecţiile HIV, datorate testului de încărcătură virală PCR”.

Drogurile, medicamentele şi subnutriţia provoacă SIDA

Există o serie de indicii care arată că SIDA – un conglomerat format din câteva zeci de afecţiuni de mult cunoscute – este explicabilă prin folosirea drogurilor, precum şi a unor medicamente (virostatice, antibiotice etc.) şi de asemenea ca urmare a unei nutriţii deficitare. Astfel, 80% dintre copii din SUA şi Europa care au fost declaraţi pacienţi SIDA provin de la mame care în timpul sarcinii şi-au injectat intravenos droguri, despre care se ştie că distrug sistemul imunitar. Şi deja primii pacienţi care au fost diagnosticaţi cu SIDA în SUA erau consumatori de Poppers, cocaină, LSD, heroină, Ecstasy sau amfetamine, care o au acţiune devastatoare asupra sistemului imunitar.  

Din punct de vedere chimic, nitriții sunt transformați în organism în oxid de azot. Aceasta face ca sângele să fie împiedicat să transporte oxigen, deci oxidează. Iar primele zone care au de suferit într-un astfel de caz sunt învelişurile vaselor capilare (epiteliile). Când aceste daune se transformă în cancer, se vorbeşte despre „sarcomul Kaposi”, adică o tumoare a vaselor de sânge, care este diagnosticată foarte frecvent la pacienţii SIDA.

Acest proces de autodistrugere este foarte uşor de remarcat mai ales în plămâni, deoarece aceşti Poppers sunt inhalaţi. Tocmai de aceea, ţesuturile pulmonare sunt distruse, ducând la apariţia de material organic mort, care nu poate fi eliminat de sistemul de detoxifiere al celulelor, care la rândul lor sunt slăbite. Urmarea este logică: pe un ţesut mort apar ciuperci şi bacterii care se hrănesc cu acest „gunoi”. Așa se şi explică de ce foarte mulţi bolnavi diagnosticaţi SIDA suferă de afecţiunea de plămâni numită PCP (Pneumocystis carinii pneumonia), care de regulă este provocată de un puternic atac fungic. Sistemul imunitar al acestor persoane este slăbit, „factorul comun al formării PCP”, aşa cum stă scris în cărţile de medicină. Deci acest fenomen este cunoscut! Nu avem nevoie de niciun fel de virus HIV pentru a evidenția SIDA, adică o afecţiune care este practic sinonimă cu sarcomul Kaposi sau cu PCP.

Cinci tineri homosexuali (gay) bolnavi au fost factorul declanşator, în 1981, al isteriei mondiale numită SIDA. Cercetătorul american Michael Gottlieb de la Centrul Medical al Universității California din Los Angeles, care i-a monitorizat pe aceşti tineri, visa să devină descoperitorul unei noi maladii, necunoscută încă, şi astfel să intre şi el în cărţile de istorie. Pacienţii respectivi sufereau de PCP. Acest fapt era neobişnuit, căci această afecţiune nu apare la tineri, ci mai degrabă la nou-născuţii care au venit pe lume cu un defect genetic al sistemului imunitar, sau la persoane în vârstă, care aveau sistemul imunitar afectat de administrarea de imunosupresoare (cu ce se tratează cancerul – chimioterapia este cunoscută ca acționând imunosupresor!).

E clar că, din dorinţa de a găsi ceva nou şi spectaculos, nimeni nu şi-a mai dat osteneala să caute cauza reală a îmbolnăvirii acestor pacienţi. În loc de aceasta, s-a creat impresia că avem de a face cu ceva nou şi „misterios”, ceea ce a creat baza „descoperirii” unei noi afecţiuni, care trebuia deci botezată. Astfel, pe 5 iunie 1981 autoritatea epidemiologică americană CDC, în revista ei informativă săptămânală Morbidity and Mortality Weekly Report, anunţa descoperirea unei noi afecţiuni ucigătoare. Ştire preluată imediat de mass-media americană, care se dă în vânt după chestii apocaliptice. În articolul respectiv se specula chiar că noua afecţiune se transmite prin contact sexual, fiind deci vorba despre o boală molipsitoare. Dovezi nu existau în sprijinul unor astfel de supoziţii, dar nu face nimic, nu? Cei cinci nu aveau nici simptome identice, nici nu avuseseră contact unul cu altul. Dar asta nu e relevant. Mai important este să ştim... cine profită?

Der Spiegel pe drumul jurnalismului de senzaţie

Deoarece nu se prea descurcă cu dovezile concrete, medicina se ocupă mai degrabă cu ceva mult mai distractiv – sexul. Până la sfârşitul anului 1982 au apărut în SUA duzini de articole care relatau despre „noua boală misterioasă”. Ulterior, articolele s-au înmulţit cu sutele. Şi în permanenţă, în aproape toate aceste articole, se vehicula teoria unui virus transmis pe cale sexuală, deci, un pericol pentru întreaga omenire. Sexul este vechi de când lumea, iar tema a fost întotdeauna „picantă”. Rolul de lider în această direcţie l-a preluat în Germania revista Der Spiegel, care, începând cu 1983, a publicat circa 20 de articole titlu pe tema HIV-SIDA în paginile ei, depăşind astfel în amploare toate celelalte articole pe teme medicale, inclusiv cele asupra cancerului.

Deja la sfârşitul anului 1984 Der Spiegel era sigur: „Bomba a fost amorsată”, articol în care se relata: „Molima a izbucnit din ghetto-ul homosexualilor; nici femeile nu mai sunt în siguranţă”. Un an mai târziu, lucrurile erau clare pentru Der Spiegel: „Promiscuitatea este motorul epidemiei”. Iar mai departe în articol se putea citi: „Este clar că între timp afecţiunea a început să se răspândească în afara grupului iniţial de risc, cel al homosexualilor şi junkies”. Celelalte reviste importante s-au alăturat jocului imediat. Bild am Sonntag titra „SIDA - acum mor şi femeile”.

Isteria era generală, şi ajunsese deja şi la Hollywood. Linda Evans făcea în fiecare noapte crize de isterie şi striga după ajutor, căci într-un film fusese sărutată de Rock Hudson, care între timp fusese testat SIDA pozitiv. Lui Bo Derek îi interzisese soţul să mai sărute partenerii de film, până când aceştia nu se prezentau cu atestatul de la medic cum că sunt... „sterili”. Mă refer desigur la HIV. Iar exemplele pot continua la nesfârşit. Acum, faptul că HIV nu se transmite prin sărut, e o chestie minoră, în comparaţie cu frica indusă oamenilor.

La începutul anilor ’90, Der Spiegel oscila între prevestirile sumbre şi speranţele descoperirii unei terapii SIDA eficace. Astfel, în 1991 era citat acelaşi Gallo, care preconiza crearea unui vaccin anti HIV în cel mult 10 ani (au trecut 30 şi tot nimic). După dezamăgirea provocată de medicamentul AZT, în 1995 se puneau din nou speranţe în firma Hoffmann-La Roche şi în cercetările pentru preparatul Saquinavir.

Anul 1996 aduce cu sine pesimismul: „Se pare că SIDA nu poate fi ţinut sub control, posibilităţile unei terapii sau vindecări neputând fi încă întrezărite”. Un an mai târziu, din nou speranţe: „Newsweek şi New York Times anunţă posibilul sfârşit al pericolului SIDA”.  Dar, după cum ştim deja, despre sfârşit nu poate fi vorba nici azi, în 2009. Ca urmare, Der Spiegel îl cita în 2004 pe şeful Institutului Robert Koch, Reinhatd Kurth, care spunea: „Căile spre crearea unui vaccin contra HIV sunt din păcate blocate”.

Cercetătorul fenomenului mass-media, Michael Tracey constata: „Povestea SIDA este marcată de ignoranţă şi atracţia către groaznic, sânge, frică de moarte, agresiune şi inuman”. Aceasta este forţa motrice a jurnalismului, a mass-mediei. Poveşti care ne orbesc, ne împiedică să descoperim adevărul, care descriu ca perfect reale situaţii şi cazuri ce nu pot fi certificate, relatări lipsite de etică profesională, doar cu scopul de a creşte tirajul sau rating-ul. Qui bono? Cine profită?

SIDA nu este o afecţiune transmisibilă sexual

„Simplul, dar politic incorectul adevăr este rareori rostit: temuta epidemie heterosexuală HIV nu a avut loc niciodată” constata Kevin Gray în revista americană Details la începutul anului 2004. Procentul de răspândire a afecţiunii în populaţiile ţărilor dezvoltate a rămas de la începu şi până azi practic neschimbat. În SUA, de exemplu, numărul celor consideraţi a fi infectaţi cu HIV a rămas constant (0,4% din totalul populaţiei), din 1985 şi până astăzi. Or, pricepe şi un copil că nu poate fi vorba de o epidemie. Mai ales având în vedere şi calea standard de răspândire a bolii, cea sexuală. Nu-mi pot închipui că americanii s-au călugărit cu toţii acum 15 ani!”. Mai mult, atât în SUA cât şi în Germania, din totalul pacienţilor SIDA, 50% sunt homosexuali consumatori de Poppers, alți 30% sunt junkers, iar alți 7% sunt pacienţi care au ambele caracteristici. Deci, consumul de droguri este tipic pentru aproape 90% dintre pacienţi! În schimb, în ţările subdezvoltate, statisticile oficiale ne prezintă o cu totul altă imagine:

- procentual există acolo mult mai mulţi bolnavi;

- femeile şi bărbaţii sunt în măsură egală afectaţi de boală;

- mai ales persoanele subnutrite sunt afectate de SIDA.

Toate acestea ne arată clar că simptomele SIDA sunt condiţionate de factorii de mediu, cum sunt drogurile şi abuzul de medicamente în ţările dezvoltate, sau de subnutriţie în ţările sărace. Devine tot mai clar că teoria virală nu stă în picioare. Căci un astfel de agent patogen ar fi trebuit să-i atingă pe toţi oamenii, din toate categoriile sociale şi grupurile de risc, atâta timp cât nu luăm în considerare năstruşnica idee că din 1985 încoace nimeni nu mai face sex. Cât priveşte argumentul că folosirea prezervativului a stopat epidemia, să fim serioşi! În această poveste serioasă au apărut deja şi glume: „Cum se numeşte o persoană care afirmă că s-a infectat cu HIV de la prietena sa? Un mincinos!”

Că SIDA nu este o boală transmisibilă sexual ne-o arată clar şi studiile mari şi bine concepute, pe tema „sex şi SIDA”. De exemplu, cel din 1997 publicat în American Journal of Epidemiology de către Nancy Padian, studiu desfăşurat pe o perioadă de 10 ani (1985-1995). În acest studiu nu a fost găsită NICI MĂCAR O SINGURĂ PERSOANĂ testată negativ, care să fie ulterior infectată prin contact sexual de către o altă persoană bolnavă (deci testată pozitiv). Altfel spus: rata de transmitere a bolii pe calea presupusă a fost zero, nulă. Doar că... 23 aprilie 1984: apariţia la TV a lui Robert Gallo a consacrat dogma virală. Virologul american a apărut alături de Ministrul Sănătăţii, Doamna Margaret Heckler, în faţa camerelor de luat vederi (sau mai exact, de luat vederea) cu următorul mesaj adresat întregii omeniri: „Astăzi adăugăm la lunga şi onorabila misiune a ştiinţei şi medicinii americane o nouă minune. Descoperirea de azi reprezintă triumful ştiinţei asupra unei temute boli. Cei care au spus că nu facem destul, n-au înţeles cât de perfect şi de solid funcţionează ştiinţa medicală!” Mulţam fain, nene Gallo! Într-adevăr, atunci nu ştiam. Acum însă ştim: nu funcţionează deloc!

Deci, ziariştii au aflat, cu ochii căscaţi şi cu pixurile tremurându-le în mână, că teribila afecţiune a sistemului imunitar este provocată de un virus mârşav, care distruge celulele ajutătoare (celulele T) ale persoanei infectate. Totodată, cei doi „eroi” au promis un vaccin până în 1986. Pinocchio e un mincinos foarte prost pe lângă Gallo, şi are şi nasul mic şi cârn. Dovezile aduse de Gallo? Păi, nu avem nevoie, din moment ce Ministerul Sănătăţii şi cu nenea Gallo ne spun că aşa este. Atunci e clar că aşa este. Nici până astăzi virologii nu ne pot explica cum se face că, la pacienţii care se află chiar şi în stadiul final al SIDA, există totuşi atât de puţine celule T atacate de HIV? Conform teoriei, tocmai aceste celule sunt „meniul preferat” al retrovirusului. De aceea, legătura HIV-SIDA în ceea ce priveşte prăbuşirea sistemului imunitar nu poate fi plauzibil explicată. Iar revista Proceedings of the National Academy of Science atrăgea atenţia asupra acestui „paradox al celulelor T” încă din 1985!

Lucrarea lui Gallo a fost publicată cu câteva săptămâni bune mai târziu, în Science, astfel că nimeni nu i-a putut vedea dovezile imediat după triumfala apariţie la TV. În mod normal, aşa ceva reprezintă o gravă încălcare a eticii profesionale ştiinţifice. Așa se face că, mult mai târziu, având lucrarea sa în mână, s-a putut constata că Gallo nu avea nicio dovadă în sprijinul gogoşii lansate la TV. Dar obiectivul fusese atins: lumea era îngrozită, tremura de frică, dar şi de admiraţie pentru el.

În fine, o ultimă informație: După cum se ştie, Rock Hudson, celebrul actor american, a murit în 1985, cu diagnosticul SIDA. Ceea ce se ştie însă mai puţin, este faptul că partenerul masculin al lui Hudson a fost testat negativ şi nu a avut simptome de boală, ceea ce din nou indică faptul că SIDA nu este o boală contagioasă.

Sursa: http://www.quibono.net/virus-mania.html

Pentru mai multe informații pe acest subiect, citiți și articolul „SIDA nu a existat niciodată”, aici: http://frumoasaverde.blogspot.ro/2012/04/sida-nu-existat-niciodata-video.html