Se afișează postările cu eticheta Artă - Cultură - Educație. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Artă - Cultură - Educație. Afișați toate postările

marți, 18 aprilie 2017

Haremul imperial al Chinei + VIDEO




HAREMUL IMPERIAL AL CHINEI

Chiar dacă, cel mai adesea, asociem haremul cu cea mai veche dovadă istorică a exploatării femeilor de către bărbaţi, o simplă privire asupra subiectului dezvăluie o adevărată instituţie social-politică, un univers închis în sine, cu legi şi obiceiuri proprii. Fascinant la prima vedere, exotic prin definiţie şi tragic în esenţă, haremul a rămas totuşi una dintre cele mai negre pagini ale istoriei şi civilizaţiei umane. Cuvântul „harem” vine din limba arabă, de la termenul haram, care însemna „interzis”, „de neatins”. Ghidaţi de acest precept, sultanii le reprimau cadânelor orice formă de sexualitate, exceptând, firește, actele sexuale – mai bine zis violurile la care le supuneau. Însă, din punct de vedere istoric, haremul are o origine mult mai veche decât pomenita civilizaţie musulmană, cu care este cel mai adesea asociat. Haremul s-a manifestat de-a lungul timpului şi în civilizația tribală, persană, ebraică, egipteană, chineză și chiar cea creștină. Vis din subconştientul oricărui bărbat şi coşmar al oricărei femei, haremul există şi în prezent, în cadrul unor triburi africane sau în palatele potentaţilor arabi.

joi, 5 ianuarie 2017

Fii un model pentru copilul tău + VIDEO (RO)



FII UN MODEL PENTRU COPILUL TĂU

În reuşita educaţiei unui copil, foarte importantă este consecvenţa dintre vorbă şi faptă. Copiii nu fac neapărat ce le spunem să facă, ci ceea ce văd că facem noi. Puterea propriului nostru exemplu, bun sau rău, îi va urmări toată viaţa. Așadar, data viitoare când vă veți mai enerva sau veți vorbi urât în fața copilului dv., gândiți-vă că vorbele, gesturile, acțiunile și comportamentul dv. vor avea o influență puternică asupra lui, și nu în sensul bun. Copiii nu au încă discernământ, sunt ușor impresionabili și tind să-și însușească repede obiceiurile părinților, atât cele bune, cât și cele proaste. De aceea trebuie să aveți mare grijă ce faceți și ce spuneți în fața lor. În loc să-i certați sau să-i pedepsiți, învățați-i ce e bine și ce e rău. Iată câteva sfaturi ale unor experți în psihologia copilului, pe care ar trebui să le aveți în minte atunci când ați devenit părinți:

marți, 27 decembrie 2016

De ce este învățământul japonez atât de eficient + VIDEO




DE CE ESTE ÎNVĂȚĂMÂNTUL JAPONEZ ATÂT DE EFICIENT

Trebuie să recunoaștem, Japonia este una dintre cele mai renumite țări din lume. Peisajul natural de o rară frumusețe, standardul de viață înalt, tradițiile unice și arhitectura deosebită, toate acestea combinate fac ca această națiune să fie privită de întreaga lume cu stimă și admirație. Chiar dacă cei mai mulți dintre noi n-am întâlnit în viața noastră un japonez, cu toții știm ce-i deosebește de restul lumii: sunt plăcuți, zâmbitori, extrem de politicoși, ambițioși, muncitori și cu o voință de fier. Păstrarea acestor valori este atât de importantă pentru societatea japoneză, încât copiii primesc acest tip de educație nu numai în familie, ci și la școală. Cu toate că sistemul lor de învățământ, de la grădiniță până la facultate, pare asemănător cu cel occidental, în realitate este diferit, chiar unic în lume. Aceasta, deoarece, pe lângă căpătarea de cunoștințe temeinice pentru viață, școala japoneză modelează copii fericiți, cu caractere puternice. Iată câteva aspecte care fac învățământul japonez faimos și invidiat în toată lumea.

luni, 19 decembrie 2016

Scrisoarea unui tată către fiul său + VIDEO (RO)




SCRISOAREA UNUI TATĂ CĂTRE FIUL SĂU

Un cunoscut realizator TV din Hong Kong, de profesie psiholog, i-a scris fiului său o scrisoare care să-l ajute să treacă mai ușor prin viață. Sfaturile cuprinse în aceasta sunt însă aplicabile oricui, copii sau părinți, femei sau bărbați, tineri sau bătrâni... toți am avea ceva de învățat.


marți, 29 martie 2016

Jurisprudența romanțată din Evul Mediu


JURISPRUDENȚĂ ROMANȚATĂ DIN EVUL MEDIU

E greu să acordezi barocul cu romanticul. Totuși, nu pot caracteriza altfel grupul de juriști care s-a format la începutul secolului al XVIII-lea în jurul universităților germane, care făcea să răsară flori, fie ele cât de bizare, pe aridul teren al jurisprudenței. Cine are posibilitatea să răsfoiască noianul disertațiilor, disputelor, comentariilor și tratatelor acelei vremi se va simți de parcă ar sta în fața unui câmp presărat cu flori stranii.


Aceste studii dezbăteau problemele juridice într-un mod vădit romanțios. Autorii lor își încercau agerimea spiritului asupra instituțiilor juridice. Juristul de azi, de pildă, își alege ca temă legea chiriilor, dreptul de succesiune, dreptul familiei, dreptul cambial, și despre fiecare în parte scrie un studiu mai mult sau mai puțin substanțial. Nu astfel se apuca de treabă juristul barocului german. El își fixa ochii pe câte o persoană sau un obiect și pe acesta îl plimba de-a lungul diferitelor paragrafe. A fost redactat dreptul morarilor, al brutarilor, al fierarilor, al trompeților, ba chiar și al prostituatelor. Ei discutau cu seriozitate despre drepturile câinilor, ale porumbeilor, ale albinelor. Au luat în vârful condeielor raporturile juridice privitoare la scrisorile de dragoste, problemele juridice ivite în legătură cu pălmuitul, au rezolvat problemele juridice iscate de bântuirile stafiilor. Toate acestea sunt prezentate în stilul pompos al barocului, esența fiind înlocuită cu speculații lipsite de conținut. Într-un cuvânt... romanțat.

Dreptul canin

De jure canum. Cu acest titlu apare, în 1734, expunerea populară a avocatului Heinrich Klüver din Wittenberg despre dreptul câinilor. Acest opuscul ar putea servi în școli drept model al modului de gândire barocă. Primul capitol se ocupă cu apologia câinelui. Autorul povestește întâmplări despre docilitatea și fidelitatea animalului. Pofta de a povesti îl târăște în paragrafele 23 și 24 pe tărâmuri neobișnuite:

§ 23. Odată, găina unei femei bătrâne și sărace își ouase conștiincios ouăle cu care a fost prevăzută de mama natură, însă n-a mai apucat să le clocească, murind dintr-o cauză oarecare. Biata femeie își frângea mâinile de necăjită ce era, deoarece se gândea că s-a isprăvit cu creșterea găinilor, fiindcă n-o să mai aibă cine să clocească ouăle. Cățelușul ei, de parcă ar fi înțeles tragica situație, s-a așezat pe ouă și le-a clocit pe toate.
§ 24. O cărturăreasă de la țară a preparat găinilor sale o hrană deosebită, pentru ca ele să devină bune ouătoare. Câinele ei a înfulecat mâncarea găinilor. Rezultatul: atâta timp cât a ținut efectul alimentului, câinele a ouat un ou după altul, de parcă ar fi fost găină.

Doar în capitolul trei încep să mârâie problemele propriu-zise ale dreptului canin. Se perindă, ca unii care stârnesc diferite încurcături juridice - câinii de casă, cei de vânătoare și cei turbați. În scenă apare și hingherul. Rolul acestuia nu-i așa de simplu, cum s-ar părea. După regulamentul vechilor bresle, un om care a fost odată hingher nu mai putea fi vreodată membru al vreunei bresle, deoarece meseria aceasta era trecută în rândul ocupațiilor dezonorante. Totuși, se putea întâmpla ca vreun meseriaș onorabil să omoare un câine. Problema juridică consta în ce măsură se poate califica acest meseriaș drept hingher de ocazie, cu alte cuvinte, amator și nu profesionist în meseria de hingher.
Câinii doctorului Klüver și-au amestecat lătratul și în dreptul de succesiune. Aflăm astfel că un câine nu se consideră avere succesorală, în consecință este moștenit de către celălalt soț. În schimb, zgarda câinelui numai în acel caz poate fi moștenită de către soț, dacă este confecționată din curea simplă. În caz că este bătută cu argint, se va preda moștenitorilor în drept. Autorul mai scormonește o mulțime de probleme canine interesante, dar în locul lor voi face cunoscută o altă capodoperă de-a lui: studiul apărut în multe ediții despre copilul născut în poștalion.

Copilul născut în poștalion și taxa de transport

Titlul întreg sună astfel: „Scurtă monografie despre problema juridică: Dacă o femeie însărcinată naște un copil în timp ce călătorește într-un poștalion, este obligată să plătească taxa de transport și pentru prunc?” (Jena, 1709). Înainte de nașterea unui copil în poștalion, autorul discută problema dacă, în general, se cade ca o femeie să călătorească neînsoțită. În legătură cu aceasta, el îl citează pe profesorul Beier de la Jena, care este categoric împotriva acestui fel de călătorii, quia suspectum reddunt pudieitiam (fiindcă ridică îndoieli în privința pudorii). Însuși autorul nostru admite că se pot isca suspiciuni. În schimb, descoperă și o circumstanță atenuantă: este posibil, spune el, ca femeia să aibă treabă, și astfel să fie obligată să călătorească. S-ar putea întâmpla însă ca vreun călător să dea târcoale cu propuneri obraznice doamnei care călătorește singură. În acest caz, autorul recomandă un răspuns strașnic, cu referire la pudoare. Îndrăznețului trebuie să i se răspundă în felul următor: „Dacă mă iubiți cu adevărat, nu-mi răpiți tocmai ceea ce mă face demnă de iubit”.


După acest preambul, are loc evenimentul ce servește ca subiect disertației: Călătoarea singuratică naște pe neașteptate un copil în poștalion. Autorul nu este preocupat de problema ajutorului medical, pentru el fiind importantă doar cea juridică: Oare trebuie plătită o taxă de transport și pentru nou-născut? În limbajul de azi, trebuie cumpărat bilet și pentru copil? Sunt două cazuri posibile:
1. Femeia a închiriat toată trăsura. În acest caz, are dreptul să invite oricâți musafiri dorește, fără ca proprietarul poștalionului să poată pretinde vreo taxă separată. Copilul este considerat în acest caz un oaspete.
2. A cumpărat bilet doar pentru ea. Această eventualitate a fost discutată de mai mulți învățați și s-a ajuns la părerea generală că pentru copil nu trebuie plătit bilet, partus enim antequam edatur mulieris portio est vel viscerum (fiindcă fătul face parte din trupul femeii, asemeni organelor ei interne). Autorul împărtășește aceeași opinie, dar din cu totul alte motive, și se pare că întreaga disertație a scris-o ca să opună argumentelor juriștilor retrograzi argumentele sale „înnoitoare” și surprinzătoare. Argumentul de mai sus, după care copilul face parte din trupul femeii și deci poate fi considerat persoană de sine stătătoare, stă în picioare tot atât cât și oricare dintre organele ei interne. Adică stă, dar numai atâta timp cât copilul se ascunde înăuntru. Din momentul în care s-a desprins de mamă, el trebuie considerat o persoană independentă.

Care sunt, așadar, noile argumente hotărâtoare?
1. Copilul nu ocupă un loc separat pe bancă, deci nu-l păgubește pe cărăuș. Chiar dacă mama n-ar fi în stare să-l țină în brațe, nici atunci n-ar fi nevoie să-l așeze pe bancă, fiindcă poate fi culcat pe paiele din fundul trăsurii.
2. Cărăușul poate să vadă că femeia este însărcinată, deci trebuie să țină cont de sporire. Clar!

Dar se schimbă oare situația dacă femeia, precaută, își ia cu sine și un leagăn? Da, se schimbă, deoarece leagănul ocupă un loc în trăsură. Dar nici în acest caz nu se va plăti pentru copil, ci pentru leagăn, și asta numai în cazul în care proprietarul poștalionului dovedește că locul ocupat de leagăn l-ar fi putut da altcuiva.

O nouă încurcătură: femeia nu vrea să plătească pentru leagăn. Ce poate face, în acest caz, cărăușul? Poate opri leagănul. Foarte bine, dar cu ce fel de drept? Cu drept de zălog, ori cu simplul drept de reținere? Nu-i totuna, fiindcă dacă n-are decât drept de reținere, i-o poate lua înainte un creditor cu drept de zălog. După ce citează o groază de autorități în materie de drept, autorul ajunge la concluzia că proprietarul poștalionului n-are decât drept de reținere. Cine se îndoiește de corectitudinea citatelor, să răsfoiască opus-ul de mare autoritate, unanim apreciat, al doctorului Harprecht, intitulat Recht der Fuhrleute (Dreptul cărăușilor), în care le va găsi pe toate în partea I, cap. 4, § I, p. 63.

Domeniul juridic al scrisorilor de dragoste

Dacă m-am ocupat de complicațiile juridice iscate în jurul nou-născutului, o să amintesc și despre antecedente. Bernhard Pfretzscher, jurist, savant din Wittenberg, s-a aventurat pe acest tărâm al dreptului, neglijat până atunci, scriind o lucrare de interes obștesc despre scrisorile de dragoste: De libris amatoriis, (Wittenberg, 1744). Studiul se împarte în două părți: se discută separat despre dragostea cinstită și despre cea vinovată.

- Primul caz, prima întrebare: în ce măsură obligă la căsătorie scrisoarea de dragoste a unui minor? Răspuns: dacă părinții au consimțit să fie scrisă, ea obligă, altfel, nu. Hotărârea este corectă, cu toate că în practică, de la Papinian încoace, e foarte puțin probabil să se fi compus vreo scrisoare de dragoste cu aprobare părintească...
- Întrebarea următoare: scrisoarea unui alienat obligă la căsătorie? Problema nu-i deloc simplă. Dacă studiem cu atenție cazurile, găsim nenumărate exemple în care chiar dragostea este cea care tulbură mintea celui care a compus scrisoarea. Câteodată îl țicnește în așa măsură, încât arată de parcă ar fi nebun de legat. După unii juriști, îndrăgostiții exaltați trebuie considerați nebuni și, prin urmare, scrisorile lor de dragoste nu obligă la nimic. Punctul de vedere al autorului: trebuie cerută părerea medicilor specialiști, spre a putea stabili gradul de nebunie.
- O altă complicație: În ce măsură obligă scrisoarea omului beat? Depinde de gradul de beție, își dă cu părerea autorul. Trebuie să se procedeze foarte prudent cu interpretarea declarațiilor nu tocmai limpezi din scrisorile de dragoste.
- Juriștii au căzut de acord că declarațiile vagi, ca de exemplu: „Ești a mea” sau „Să fii a mea” etc., nu obligă. În schimb, da, sunt considerate drept promisiuni de căsătorie frazele astfel însăilate: „Orice ar spune lumea, vreau să fii a mea”; „Scumpa mea, ești a mea, niciodată nu te voi părăsi'”; „Numai moartea ne poate despărți”.

Ce de îndrumări folositoare pentru tinerii corespondenți! Între acestea, se remarcă ultima frază a colecției de exemple: ,,Dacă o să mă căsătoresc vreodată, atunci numai pe tine te iau”. Autorul se plasează pe o bază riguros legală, trecând declarația de mai sus în rândul promisiunilor ipotetice, conform regulii lex permittens; în cazul prezenței unei condiții de amânare (dacă...), contractul nu intră în vigoare decât odată cu îndeplinirea condiției. Deci, în cazul în care autorul scrisorii e hotărât să nu se căsătorească niciodată, nu poate fi obligat să se căsătorească nici cu domnișoara în cauză.
- Ultima întrebare din domeniul dragostei cinstite: ce se întâmplă dacă adresanta nu răspunde la scrisoare? După autor, nici nu e obligată. O declarație valabilă îl obligă pe cel care a emis-o chiar dacă onorabila nu răspunde. În caz de dubiu, se ia hotărârea ca femeia să declare sub jurământ în ce fel a interpretat conținutul scrisorii.

Cu al doilea caz - dragostea vinovată - autorul termină repede. De această rubrică țin scrisorile de dragoste ale soților, anume cele adresate unor terțe persoane. Dacă soția se pretează la astfel de lucruri, soțul poate proceda în două feluri:
1. Dacă femeia a greșit din lipsă de experiență, trebuie iertată.
2. Dacă femeia a corespondat în mod conștient, soțul are voie s-o pălmuiască. De altfel, și puncte de vedere utilitariste justifică o palmă aplicată la timp, lucru care-l scutește pe soț ca mai târziu să fie nevoit să recurgă la măsuri disciplinare mai grave.
Dar dacă femeia își prinde bărbatul asupra faptului? Ei bine, ea nu poate uza de palme sau de alte procedee teroriste ca mijloace represive, ci trebuie să aranjeze afacerea în mod pașnic. Cu această expunere de motive, vădit părtinitoare, pare că autorul a făcut ordine definitivă în imensitatea stufoasă a problemelor juridice iscate de scrisorile de dragoste.

În timp ce citeam micul studiu, mi-a atras atenția acea afirmație a autorului cum că poți înnebuni din dragoste. Este cunoscută minuscula operă a spaniolului Quevedo despre spitalul nebunilor din dragoste. Aceasta însă nu este decât jocul imaginației marelui satiric al veacului al XVII-lea. În schimb, expertiza Facultății de medicină de la Helmstadt din anul 1726 a fost emisă de niște savanți. Pretextul a fost furnizat de un tânăr teolog luteran, care s-a îndrăgostit de servitoarea tatălui său. Fata fiind calvinistă, în fața căsătoriei s-au ridicat grave obstacole religioase. La un moment dat, în biserica luterană s-au găsit bilete batjocoritoare la adresa luteranilor. Cercetările au scos la iveală că autorul răvașelor era tânărul teolog. Dar, oare de ce își bătea joc tânărul de propria lui credință? Fiind citat în fața conciliului bisericesc, a recunoscut totul: Voia să ațâțe preoțimea luterană, ca apoi aceștia, la rândul lor, să-i atace pe calviniști cu putere întețită, drept care să ia naștere o puternică dispută teologică, iar fata, convinsă de argumentele disputei, să treacă la religia luterană. Dragoste complicată de teolog...
Autoritatea bisericească, bănuind că ceva nu-i în ordine cu teologul, s-a adresat Facultății de medicină din Helmstadt. Iată răspunsul acesteia: Având în vedere actele privitoare la candidatul teolog C. H. și cerându-ni-se părerea privitoare la faptul dacă din acte se poate constata că la numitul candidat judicium rationis est pervertis per nimium amorem (dacă dragostea peste măsură nu i-a luat mințile), noi, decanul, seniorul și profesorii Facultății de medicină de aici, studiind și cumpănind temeinic cazul, am sintetizat părerile noastre. Împrejurările cuprinse în acte permit să se tragă concluzia că în cazul numitei persoane nu-i totul în ordine, deoarece la persoanele predispuse la melancolie, amor frustratus (dragostea neîmpărtășită) poate provoca tulburarea minții în așa măsură, încât individul să nu mai fie răspunzător de faptele sale”.
Timpul trecea, și idila teologului se târa mai departe prin labirintul actelor. Expertiza Facultății de medicină a fost transferată la Facultatea de drept din Wittenberg. S-a dispus un consult medical. Teologul a fost luat în primire de către medici, care l-au examinat, întocmind despre cele constatate un proces-verbal. Conform acestuia, afacerea s-a isprăvit în mod surprinzător: teologul a declarat că n-are nici pe dracu’ și că, de altfel, nici nu mai este îndrăgostit...

Sursa: Rath-Vegh Istvan - Istoria culturală a prostiei omenești, Ed. Garamond, 2003


miercuri, 16 martie 2016

Metroul din Moscova


METROUL DIN MOSCOVA
– O OPERĂ DE ARTĂ DE 300 DE KILOMETRI –


Știați că sub străzile Moscovei se află o altă lume?  Este cea a unei arhitecturi opulente, de o frumusețe ce-ți taie răsuflarea, un veritabil palat subteran, unde, zilnic, pe lângă călătorii obișnuiți, mulți oameni intră doar ca vizitatori. Este vorba despre metroul moscovit.


Arhitectul canadian David Burdeny se numără printre puținele persoane cărora li s-a îngăduit să fotografieze stațiile de metrou din Moscova după orele de program, când acestea sunt închise pentru pasageri. Imaginile următoare îi aparțin.


Metroul capitalei rusești, care a fost inaugurat pe data de 15 mai 1935, a fost conceput ca un uriaș proiect de propagandă comunistă. Lucrările au început în 1930, pe o lungime de 256 de kilometri, rețeaua actuală având 140 staţii, dintre care cele mai frumoase sunt situate în centrul capitalei.


Când a fost aprobat planul de construire a metroului din capitala Uniunii Sovietice, Iosif Visarionovici Stalin a angajat la realizarea proiectului cei mai buni arhitecți și artiști, cărora le-a ordonat să creeze o operă grandioasă, care să glorifice comunismul recent instalat. Însă pe lângă metroul oficial, destinat transportului oamenilor de rând, Stalin, care trăia permanent cu teama că va fi asasinat, a ordonat construirea unui sistem alternativ de galerii. Metroul secret (Metroul 2) era legat direct de obiectivele cele mai importante ale URSS-ului, și anume: rezidenţa dictatorului, situată în afara Moscovei, Ministerul Apărării, buncărele de comandă şi alte obiective militare importante.


Bogăţia monumentală a decoraţiunilor în marmură surprinde plăcut: sălile vaste sunt împodobite cu medalioane, coloane, mozaicuri şi sculpturi ce evocă marile evenimente din istoria Rusiei, până în epoca modernă. O parte importantă dintre materialele de construcţie folosite au făcut parte inițial din miile de biserici şi mănăstiri dărâmate de avântul ateist al lui Stalin.


În staţia din Piaţa Revoluţiei, statuile din bronz îi reprezintă pe conducătorii Marii Revoluții Socialiste din Octombrie, în staţia Komsomolskaia poate fi văzut Kutuzov, învingătorul lui Napoleon, în staţia Kievskaia este înfățișat Petru cel Mare în bătălia de la Poltava, iar în staţia Teatranlaia sunt reprezentate dansatoare în costume naţionale şi coloane cu flori.


Multe dintre primele stații construite expun busturi ale liderilor sovietici ai vremii, sau picturi murale propagandistice, precum „Homo sovieticus”.


La vremea respectivă, arhitectura impresionantă a metroului trebuia să sugereze promisiunea noii orânduiri a unui viitor luminos și îmbelșugat pentru popor. Astfel, la decorarea stațiilor s-au folosit din belșug marmură albă, gri, roz, roșie și albastră, tavanele înalte au fost ornate cu candelabre maiestuoase, iar pereții cu basoreliefuri, fresce, statui din bronz, mozaicuri și vitralii.


În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial metroul din Moscova a oferit un bun adăpost pentru mii de moscoviţi, care au scăpat astfel cu viață pe timpul bombardamentelor aeriene.


În fiecare an, linia metroului se prelungeşte până spre cartierele îndepărtate şi sunt construite noi staţii de metrou, care, deși continuă să fie decorate cu mozaicuri, statui și arcade, sunt mult mai sobre decât cele de la început.


Metroul din capitala Rusiei este în prezent unul dintre cele mai elaborate sisteme de transport din lume. În unele locuri, scările coboară în măruntaiele pământul până la aproape 100 de metri adâncime, făcând din această construcție subterană un veritabil adăpost antiatomic.


Metroul din Moscova cuprinde în prezent 9 magistrale, indicate pe panouri în culori diferite, facilitând astfel orientarea pasagerilor. Dar toate tăblițele sunt în limba rusă, așa că însușirea alfabetului chirilic este necesară, pentru a nu fi complet pierdut. În prezent, întreaga rețea de tuneluri cuprinde 12 magistrale, întinse pe 328 de kilometri și numără 198 de stații. Deși este folosit zilnic de cca 6,5 milioane de călători, vagoanele nu sunt niciodată supra-aglomerate. Programul zilnic este între orele 5:30 și 1:30, cu 1 minut interval între două trenuri, și chiar mai puţin la orele de vârf. Prețul unei călătorii este de 26 ruble (2,70 lei), iar o cartelă de 10 călătorii costă 240 ruble (25 lei).

BONUS: METROUL DIN STOCKHOLM

Suedia este o altă țară care a îmbrățișat conceptul unui sistem de transport subteran ca artă. Numai că... a intra în metroul din Stockholm este ca și când ai intra în Infern. Se pare însă că suedezii au alte gusturi decât rușii...



marți, 8 decembrie 2015

De ce nu se duc sirienii la frații lor din Golf + slideshow


DE CE NU SE DUC SIRIENII LA FRAȚII LOR DIN GOLF

Răspunsul e foarte scurt, de fapt: pentru că nu sunt frații lor. Adică sunt frații lor în sens larg, au două mâini, două picioare, doi ochi și o gură. Și sirienii și saudiții și cei din Emirate, ba chiar și kuweitienii. În rest, Siria e soră cu statele din Golf exact cum e România cu Norvegia. Ce, nu suntem frați cu ei? Păi nu suntem noi, românii, albi la culoare, ca gemenii noștri norvegieni? Păi nu suntem noi creștini, ba chiar e și-un procent de ortodocși în Norvegia? N-au norvegienii biserici de lemn cu turle înalte fix ca-n Maramureș? Nu-s astea destule argumente cât să demonstreze faptul că osul de viking e totuna cu osul de dac?


Din punct de vedere cultural, Siria e mult mai aproape de Europa decât va fi vreodată de Arabia Saudită. Sirienii sunt arabi mediteraneeni, ca vecinii lor libanezi, cu un stil de viață complet diferit de statele din Golf. Faptul că acum acolo e un război dement e urmarea unei complicate situații politice, nu consecința directă a fanatismului religios practicat de populația majoritară. Așadar, Siria, spre deosebire de statele din Peninsula Arabică este și a fost un stat laic.

Compoziția religioasă a Siriei spune că 74% dintre locuitori sunt suniți, aici intrând și secta sufi, netolerată în țările musulmane cu dictaturi religioase. 13% sunt șiiți, niște musulmani deloc populari printre ăia care stau în Arabia Saudită. Dintre șiiții ăștia, o parte sunt alawiți (ca și președintele al-Assad), musulmani care cred în reîncarnare și care pentru prostia asta și-ar pierde căpățâna în regatul saudit. Mai au și procente de creștini și druzi în populație, ba chiar și niște evrei rătăciți istoric pe-acolo.

O fi fost Siria cu sula-n coasta Israelului, dar dictatorul Bashar al-Assad n-avea chef de fundamentalism religios (îl interesau mai tare inamicii politici), așa că a susținut un program de refacere a sinagogilor istorice de pe teritoriul Siriei. De altfel, în 2001, Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat Siria și s-a rugat în Moscheea Omeiadă din Damasc la mormântul Sfântului Ioan Botezătorul. Credeți că Ioan Botezătorul ar fi stat bine mersi secole de-a rândul la Medina, să zicem, iar papa ar fi fost invitat să se roage acolo?

De ce i-ar primi Arabia Saudită pe rătăciții ăștia de sirieni? Și de ce ar fugi sirienii de bombe + fundamentalism, ca să ajungă într-o țară cu fundamentalism + fundamentalism? Desigur, despre diferențele religioase dintre Golf și Siria sunt deja scrise cărți serioase, o scurtă și lămuritoare expunere a problemei e în cartea asta.

Trecând de problema religioasă, ajungem la cea a banilor. Vocișoara ușor nerușinată a est-europenilor țipă pe un ton ridicat că arabii din Golf sunt bogați, de ce să ne rupem noi de la gură pentru niște migranți care au fugit din Siria nu de bombe, ci de sărăcie. Am zis nerușinată în condițiile în care România a dat vreo 4 milioane din fiii ei Europei, ca migranți economici. Da, Golful geme de bogăție, dar în niște condiții cu totul speciale. Cei mai mulți bani vin din resurse naturale și nu sunt reinvestiți în alte industrii care să creeze locuri de muncă, ci intră în buzunarele celor mai influente clanuri din regiune. Totuși, acolo unde statul investește în diverse alte industrii (ca în Emirate), forța de muncă e asigurată masiv de străini. Există deja sirieni care lucrează în Dubai, cum există și români, dar niciunii nu-și fac planuri să rămână definitiv acolo, pentru simplul motiv că e aproape imposibil să devii cetățean al acestor state sau să stai în ele dincolo de un contract de muncă. Sigur, există și munca de jos, în construcții sau treburi casnice, care absoarbe mulțimi de pakistanezi, indieni sau alte naționalități, în condiții uneori mai nasoale decât sclavia. Chiar dacă refugiații nu pot fi absorbiți de o piață a muncii normală, de ce, totuși, Arabia Saudită nu-și folosește banii ca să-i ajute? Primul răspuns la îndemână ar fi că Arabia Saudită & Comp finanțează tot felul de golani care întrețin războiul în Siria. De ce ar băga bani în unii care fug ca dracu’ de tămâie de ce finanțează ei?

Mai există o mică problemă în Peninsula Arabică. Mediul natural e foarte neprietenos (deșert) așa că orice extindere a spațiului de locuit e foarte costisitoare. Se întrebau niște somități în urbanism pe Facebook de ce nu sunt găzduiți refugiații în corturile dotatate cu aer condiționat de lângă Mecca. Vedea-i-aș pe ei cazați în deșert, într-un cort cu aer condiționat, cu toată familia dacă se poate. Presupunând că n-ar absorbi populația de refugiați și că ar face niște tabere cu aer condiționat în deșert, ca ele să fie locuibile uman, costurile ar fi uriașe, începând cu apa, care nu se găsește săpând o groapă în pământ.


Vine la rând stilul de viață. Sirienii urbani, ca și libanezii, sunt oameni cărora le place să trăiască după tipic occidental. Alcoolul nu e tabu, pentru că ne aflăm, la 2000 de ani distanță, e drept, de locurile unde Dionisos își făcea de cap. Vinurile libaneze și siriene sunt de găsit pe listele celor mai luxoase restaurante ale lumii, pentru simplul motiv că există o industrie a vinului în zonă. După cum știți, în Arabia Saudită alcoolul e complet interzis, iar în restul Golfului, în mare, străinii pot bea în anumite locuri, de obicei baruri ale hotelurilor de lux. Dar nu toți străinii, ci doar cei care nu sunt musulmani.

Mai există problema micuță a tratamentului femeilor. Siria, fiind o țară laică, are școli mixte, căsătorie monogamă cu vârsta limită de 17 ani, vot pentru femei din ’53 (România din ’38), femei în armată, femei în politică, ba chiar și niscaiva feministe. Siriencele, în general, nu-și acoperă fața cu burka. Toată această enumerare i-ar da dureri de cap și de stomac unui cetățean saudit, care sigur n-ar vedea într-o siriancă din middle class o „soră”, ci o satană destabilizatoare a adevăratelor valori islamice.

Cam asta e pe scurt cu „frații arabi”. Ăia care chiar sunt apropiați cultural de Siria au primit, slavă cerului: 2 milioane Turcia, 750 de mii Iordania (la  o populație de 6 milioane și jumătate de oameni) și 1 milion 500 de mii Liban (deși Siria n-a fost cel mai drăguț vecin posibil).
Sursa: aici

Burka musulmană



duminică, 15 noiembrie 2015

Etichetă și ceremonial în Evul Mediu




ETICHETĂ ȘI CEREMONIAL

LA CURȚILE SUVERANILOR DIN EVUL MEDIU

Ca urmare a unei migăloase și trudnice activități de cercetare, istoricul german Johann Christian Lünig a scos o lucrare în două volume, cu titlul sonor de Theatrum ceremoniale (Leipzig, 1719). Cântărite, cele două volume ar face vreo 10 kg. Lucrarea relatează, descrie, dezvăluie, explică și analizează cu minuțiozitate ceremonialurile și eticheta care reglementau cu o severitate de lege viața la curțile domnitorilor europeni. Pe deasupra, temerarul autor îngrămădește în filele tomurilor o sumedenie de întâmplări de la diferite curți, pe care le relatează cu o foarte exactă cunoaștere a protocolului. Uriașul material brut a tentat și pe un alt autor să-l sistematizeze într-o clasificare științifică. Julius Bernhard von Rohr, căci despre el este vorba, și-a intitulat cartea: „Introducere în știința protocolului nobiliar”, Berlin, 1729. Se pare că, prin acest titlu modest, se exprima speranța că mai târziu, firavul vlăstar al noii științe va crește și-și va ocupa locul ce i se cuvine printre științele mature ale omenirii...


Lünig își rezuma astfel părerea cu privire la necesitatea ceremonialelor: „Deoarece marii domnitori sunt întruchiparea pământească a Atotputernicului, ei trebuie, pe cât posibil, să semene cu El. Dumnezeu este și Dumnezeul ordinii, care se arată în fiece lucru creat. Cu cât vor mai mult să-i semene, cu atât reprezentanții Lui pământeni trebuie să mențină o mai mare ordine în treburile lor personale. Gloata mai degrabă se orientează după pilda stăpânitorului ei decât după legi. Dacă în felul de viață al domnitorului observă o ordine folositoare, și-o va însuși; prin aceasta, întreaga țară propășește. Dacă mulțimea descoperă undeva dezordine, ea își va zice că acel domnitor nu este întruchiparea fidelă a celui adevărat, adică a lui Dumnezeu. Respectul piere, iar țările acelea vor cădea pradă dezordinii. De aceea, marii domnitori au creat reguli pe care curtenii lor trebuie să le respecte și cărora să li se supună și ei înșiși”.

Deși consider exagerată concepția după care până și domnitorii pe care istoria ni-i prezintă drept lipsiți de inteligență și cu moravuri îndoielnice ar fi întruchipări ale divinității, totuși voi porni pe făgașul deschis de Lünig. Teoria cu chipul lui Dumnezeu pe pământ a avut mare priza la împărații bizantini. În anul 404, împărații Arcadius și Honorius au hotărât să-și disciplineze curtenii, dând un decret de ordine interioară, care se încheia astfel: „Iară toți aceia care, mânați de o cutezanță profanatoare, îndrăznesc să se împotrivească divinității noastre, vor fi despuiați de slujba și averea lor”. În această ordonanță nu bubuie glasul păgânilor imperatori romani, ci al blânzilor împărați creștini. Decretul bizantin conform căruia împăratului trebuia să i te adresezi cu apelativul „Eternitatea Ta” a fost considerat sfânt, iar legislația lui, revelație divină. Fiind o personificare a divinității, și lui, la fel ca și lui Dumnezeu, i se cuvenea adorația.

Nemiloasele canoane ale ceremonialului obligau nu numai pe supuși, ci și pe ambasadorii străini să se prosterneze în fața domnitorului. Episcopul din Cremona, Liutprand, n-a vrut cu niciun chip să se prosterneze în fața unui pământean. Până la urmă, totuși, a fost nevoit s-o facă. El povestește cum s-a desfășurat prezentarea sa ca ambasador la curtea bizantină. Împăratul stătea pe un tron de aur, la umbra unui copac cu crengile și frunzele din aur. Pe ramuri stăteau păsări artificiale. De cele două părți ale tronului își holbau ochii lei în mărime naturală, făuriți din aur curat. Când a fost introdus în sala tronului, acele păsări au început să cânte, iar cei doi lei au izbucnit în răgete. Rezistența episcopului s-a frânt și, împreună, cu suita lui, s-a prăbușit în fața tronului. Când și-a ridicat privirea, nu mai era nici împărat, nici tron: un mecanism secret ridicase toată panorama în aer și fulgerele divine ale privirii împăratului îl săgetau pe ambasadorul înlemnit.

Ceilalți domnitori europeni nu pretindeau o astfel de umilință cu iz asiatic. Ei se mulțumeau cu simpla îngenunchere. Se pare că faimoasa etichetă spaniolă a născocit acest frumos, dar incomod fel de cinstire. Îngenuncherea este întâlnită și la Viena unde, evident, a sosit odată cu eticheta spaniolă. Împăraților austrieci le-a plăcut mult de tot această flexiune a articulației genunchiului. Ei s-au străduit să înmulțească pe cât se poate ocaziile de îngenunchere. Solicitanții își înmânau cererile stând în genunchi; în alte ocazii, era de ajuns doar îndoirea unui singur genunchi. Dacă împăratul trecea prin oraș cu trăsura, toți trecătorii erau obligați să-și plece genunchiul în fața lui; mai mult chiar, nici înalții demnitari nu erau scutiți de îngenuncheat pe stradă, dacă din întâmplare, trăsura lor se încrucișa cu caleașca domnitorului. Chiar așa, oricât de mare demnitar ar fi fost, trebuia să coboare din trăsură și să se lase frumos pe un genunchi. Sub domnia Mariei Tereza, s-a mai ușurat un pic povara etichetei. Când poetul Lessing apăru în audiență la suverană, fiind lipsit de antrenament, se împiedică în propriile picioare și nu-i reuși flexiunea; drept pentru care împărăteasa îl dispensă de această gimnastică.

Cu toată tendința sa spre idolatrie, curtea de la Versailles n-a urmat, în această privință, eticheta spaniolă. Gustul francez se opunea categoric îngenuncherii. În schimb, în Anglia, rotulele curtenilor erau puse la grea încercare. În 1547, mareșalul Vieilleville a fost invitat la masă de regele englez Eduard al VI-lea. În memoriile lui, el prezintă oribila experiență astfel: „Masa a fost servită de cavalerii Ordinului Jartierei, care purtau tăvile; când ajungeau în dreptul mesei, se lăsau în genunchi. Tăvile erau preluate de maestrul de ceremonii al curții și el, tot în genunchi, îl servea pe rege. Nouă, francezilor, ni s-a părut foarte ciudat. Să îngenuncheze cavaleri care descind din familiile cele mai vestite ale Angliei, bărbați și oșteni bravi, când la noi și lacheii își pleacă genunchiul numai la ușă, când intră în sală?”

Sub domnia reginei Elisabeta, sfera de activitate a genunchilor curtenilor s-a lărgit și mai mult. Călătorul german Paul Heinz, în descrierea drumurilor sale, povestește că a avut ocazia să asiste când se așternea masa reginei. Întâi a intrat un demnitar de la curte, cu bastonul de ceremonie în mână; după el, un alt gentleman, cu fața de masă pe braț. Amândoi și-au aplecat de trei ori genunchii în fața mesei goale. Gentlemanul numărul doi a întins fața de masă, din nou și-a aplecat genunchii, apoi cei doi domni s-au retras solemn. După ei au sosit alți doi gentlemeni, dintre care unul purta solnița, farfuria și pâinea, iar celălalt, un domn serios, cu baston, pășea în fața lui, servindu-i drept gardă de onoare: trei îndoiri de genunchi în fața mesei, înainte și după depunerea obiectelor din mână. Au intrat apoi, cu pași mărunți, două ladies; ele aduceau cuțitul (pe vremea aceea încă nu se folosea furculița): din nou flexiuni. Sunete de corn, și de tobă: sosește garda, depune pe masă 24 de tăvi cu mâncare, pe niște platouri de aur. Regina nu se arată încă, în schimb se îngrămădesc în sală o mulțime de doamne de onoare tinere. Cu mult respect, ele ridică tăvile și le duc în apartamentul reginei. Prin urmare, Elisabeta voia să mănânce singură. Ea și-a ales un fel sau două, restul fiind trimis înapoi și mâncat de doamnele de onoare.

Regele, chiar și pe vremea lui Carol al II-lea, era servit în genunchi. Grammont, un cavaler francez care a luat parte la un prânz de la curte, și-a exprimat uimirea. Regele, cuprins de lăudăroșenie, i-a explicat că este parte din etichetă. Francezul a răspuns prompt: „Sire, mărturisesc că am crezut că domnii aceștia stau în genunchi ca să ceară iertare Maiestății Voastre pentru mâncărurile proaste pe care vi le servesc”.

De obicei, în culegerile de anecdote, absurditățile etichetei spaniole sunt servite ca delicatese. Persoana sacră a perechii regale spaniole nu putea fi atinsă de orice muritor. Odată, calul reginei a luat-o razna și ea a alunecat din șa. Doi ofițeri au prins-o în cădere și i-au eliberat piciorul din scară, salvându-i astfel viața. De îndată însă, salvatorii au pornit-o în goană peste graniță, spre a scăpa de inevitabila pedeapsă cu moartea, ce-i amenința fiindcă atinseseră trupul reginei. Filip al III-lea s-a ars stând lângă cămin, pentru că n-a fost găsit la repezeală acel grande care avea dreptul să dea deoparte fotoliul regelui. Iarna, regina trebuia să se culce la ora 9. Dacă întârzia la cină peste această oră, doamnele de companie o luau cu asalt, o dezbrăcau și o culcau. Ana Maria de Austria, mireasa lui Filip al II-lea, a fost întâmpinată cu pompă în fiecare oraș prin care a trecut. Primarul unuia dintre orașe i-a oferit în dar o duzină de perechi de ciorapi de mătase, mândria fabricii locale. Majordomul, încruntat, a dat deoparte cutia: „Să știți, domnule primar, că regina Spaniei n-are picioare”. Se spune că mireasa a leșinat de spaimă, crezând că la Madrid, de dragul etichetei, i se vor amputa picioarele. Aceasta este una dintre cele mai cunoscute anecdote. Găsim una asemănătoare și din vremea revoluției franceze. În timpul dezbaterilor asupra constituției, un deputat a propus o moțiune către rege, care începea cam așa: „Națiunea își depune omagiul la picioarele regelui”. Mirabeau însă a stricat frumusețea de frază, strigând cu vocea sa de leu: „Regele n-are picioare!”

Dar anecdota are și picioare, și aripi: face ocolul pământului, și zboară din secol în secol. Lünig le amintește și spune că informații mai ample se pot găsi în memoriile contesei dAulnoy. Această contesă a fost o prețioasă în toată legea. A scris multe romane și povestiri, dar toate s-au scufundat în uitare. O singură carte a supraviețuit până în zilele noastre, și anume „Memorii despre curtea spaniolă”, editată în 1690. Această lucrare a fost izvorul din care ulterior s-au inspirat și autorii de povestiri anecdotice și cei ai lucrărilor serioase, cum ar fi de pildă culegerea de curiozități literare a bătrânului Disraeli, deși era evident că distinsa contesă înfrumusețase bârfele și pălăvrăgelile. Un fapt este neîndoielnic, și anume că domnitorii spanioli, scrântiți la cap de puterea absolută, s-au afundat în temnița celei mai rigide etichete, făurită de ei înșiși. Ei și-au pus cătușe de aur la mâini și la picioare. Fiecare oră a vieții lor se scurgea cu o rigurozitate de cronometru. Regele spaniol nu putea face nici măcar dragoste altfel decât după regulile stabilite de etichetă. Seriosul și respectuosul Lünig descrie înălțătorul moment în care regele pornește noaptea să-și îndeplinească îndatoririle de soț, echipat astfel: „...cu papuci în picioare, iar peste umeri cu o mantie de mătase neagră; în mâna dreaptă, o sabie scoasa din teacă, în stânga, un felinar; de brațul stâng îi atârna, prinsă cu o fundă, o ploscă, ce nu folosea la băut, ci, pe vreme de noapte, la cu totul altceva”.

Vechilor regi francezi le venea peste mâna să încătușeze liberul și spumosul spirit galic în chingile etichetei. Ei au preluat ceremonialul curții burgunde, dar au avut grijă să lase în el destule fisuri prin care să poată lua contact nemijlocit cu anturajul lor. Lui Henric al IV-lea îi plăcea vorba neprefăcută. El a renunțat și la stupidul obicei de la curțile germane de a folosi tineri nobili în funcția de Prügelknabe (băiat de bătut), prin care tovarășii de joacă ai micului prinț erau bătuți în locul lui, dacă prințul se obrăznicea. Henric al IV-lea l-a împuternicit pe educatorul fiului său ca, atunci când copilul greșește, să-l bată bine. La 14 noiembrie 1607, îi scria următoarele: „Vreau ca Delfinul să fie bătut cu nuiele ori de câte ori se încăpățânează sau face răutăți; știu din proprie experiență că nimic nu-i mai folositor ca bătaia”.

Sub Ludovic al XIV-lea se schimbă situația. Lui îi plăcea viața de la curte, era pe gustul lui lumea plină de animație a Versailles-ului, dar dorea să fie ca soarele în jurul căruia se învârte întregul univers al curții. A reajustat deci și a împopoțonat eticheta spaniolă după propriul lui gust. Dau la o parte cortina secolelor, ca să arunc o privire în dormitorul Regelui Soare: Primul camerist trage draperiile patului, fiindcă e dimineață. Regele se trezește. Lacheii îi introduc pe nobilii care au dreptul să fie de față la această clipă solemnă. Își fac apariția prinții de sânge. Șambelanul șef înaintează cu plecăciuni, apoi șeful garderobier, împreună cu patru șambelani, încep lever-ul, ceremonialul de sculare a regelui. Regele coboară din ilustrul pat, care este așezat pe direcția axei grădinii de la Versailles și constituie centrul castelului. Regele Soare este centrul curții sale, precum Soarele este centrul sistemului planetar. După o scurtă rugăciune, primul camerist îi picură pe mână câțiva stropi de esență aromată și cu aceasta spălatul de dimineață s-a isprăvit. Primul șambelan îi pune papucii, apoi îi predă șambelanului șef halatul de casă, iar acesta îl îmbracă pe rege. Apoi regele se așează în fotoliu. Frizerul curții îi scoate boneta de noapte și-i piaptănă părul, în timp ce primul șambelan îi ține în față oglinda.

Acestea sunt amănunte neinteresante, până la plictis, însă în viața curții de la Versailles erau de mare importanță și pline de semnificație. Să-i pui regelui papucii sau halatul era o favoare extraordinară, pe care ceilalți curteni o priveau galbeni de invidie. Ordinea în care decurgea îmbrăcatul a fost hotărâtă de însuși regele, cu o rigurozitate matematică. Până la vârsta de 77 de ani, regele a fost încălțat cu papucii de către primul șambelan și îmbrăcat cu halatul de către șambelanul șef. Să propui schimbarea rolurilor ar fi dovedit gânduri revoluționare. Până aici ținea partea întâi, intimă, a Ilustrului. Urma partea a doua, ceremonioasă.


Lacheii deschideau larg ușile. Intra curtea: prinții și ceilalți nobili de rang înalt, ambasadorii, mareșalii Franței, miniștrii, înalții judecători și tot felul de demnitari de la curte. Se înșirau în dosul barierei aurite care împărțea încăperea în două, urmărind într-o liniște religioasă panorama ce se desfășura în fața lor ca pe o reprezentație de gală, jucată de cel mai mare actor al Franței. Primul act: dezbrăcarea halatului. Garderobierul-șef ajuta din dreapta, cameristul șef din stânga. Se pare că halatul era un obiect vestimentar mai puțin distins decât cămașa, fiindcă schimbarea cămășii se făcea mai complicat: un ofițer garderobier o dădea primului șambelan, acesta o transmitea prințului de Orléans, care urma în rang imediat după rege. Regele prelua cămașa de la prinț, o trăgea pe umeri și, cu ajutorul a doi șambelani, se descotorosea de cămașa de noapte pentru a o îmbrăca pe cea de zi.
Reprezentația de gală continua. Funcționarii de la curte îl îmbrăcau pe rând și cu celelalte obiecte vestimentare, îi puneau pantofii, îi prindeau cataramele cu diamante, îi potriveau sabia și decorațiile. Garderobierul șef, care de obicei era unul dintre cei mai distinși prinți ai Franței, avea un rol important. El ținea hainele din ziua precedentă, până ce regele scotea din buzunarele lor diferitele mărunțișuri și le potrivea în buzunarele hainei pe care tocmai o îmbrăcase. Tot el întindea, spre alegere, pe o tavă de argint, trei batiste brodate. Îi oferea apoi regelui pălăria, mănușile, bastonul. În diminețile mohorâte, dacă era nevoie de lumină, avea de lucru și vreunul dintre membrii asistenței. Șambelanul șef îl întreba în șoaptă pe rege cui să i se acorde favoarea de a ține lumânarea. Regele desemna o notabilitate și respectivul, cu pieptul umflat de mândrie, ținea un sfeșnic cu două brațe cât timp dura îmbrăcatul. Să fim bine înțeleși: un sfeșnic cu două brațe! Fiindcă în mecanismul bine gândit și șlefuit al etichetei de la curte, Ludovic prevăzuse până și dreptul de folosire a sfeșnicelor. Numai regele avea voie să folosească un sfeșnic cu două brațe; toți ceilalți trebuiau să-și facă lumină cu un sfeșnic cu un singur braț. De altfel, așa era pe toată linia. Lui Ludovic îi plăceau hainele cu găitane, deci nu-i era îngăduit oricărui muritor să poarte una la fel. Permitea, ca pe o rară favoare, unor bărbați cu totul excepționali, să-și coasă și ei niște galoane pe haină. Ca permis de port al galoanelor se întocmea un act cu peceți, iscălit de rege și contrasemnat de primul ministru. Această îmbrăcăminte excepțională se numea „haină cu autorizație”.

În Imperiul Bizantin, numai împăratul avea dreptul să poarte pantofi roșii, care reprezentau unul dintre însemnele puterii împărătești. După căderea Bizanțului, pantofii roșii s-au refugiat la Paris, dar pe drum și-au pierdut tălpile și fețele. La curtea regilor francezi nu și-au mai făcut intrarea decât tocurile. Astfel, tocul roșu (talon rouge) a devenit un accesoriu care-l deosebea pe nobil de ceilalți oameni.


Idolatria zilnică punea în mișcare o imensă armată de curteni. Pentru desemnarea rangurilor și funcțiilor lor nu avem expresii îndestulătoare. Numai cu supravegherea bucătăriei regelui se ocupau 96 de notabilități, dintre care 36 stolnici, 16 controlori, 12 mareșali ai curții și un prim mareșal al curții. Personalul curții se ridica la 448 de capete, fără a lua în calcul servitorii personalului și lacheii servitorilor.

Într-una din sălile mânăstirii Westminster din Londra se pot vedea, în schimbul unei taxe de intrare de doi șilingi, niște manechine de ceară, înveșmântate în podoabe regești. Să nu credeți că păpușile au fost confecționate pentru panopticul doamnei Tussaud. Nu, ele substituiau pe catafalc, cu prilejul înmormântărilor regale, pe suveranul mort. Lucrul este ciudat, deci trebuie lămurit. Pentru aceasta, sunt obligat să mă întorc în Franța, unde păpușile de ceară au avut un rol asemănător celor din Anglia: Trupul îmbălsămat al regilor francezi era înhumat la 40 de zile după moarte. Până atunci, sicriul era depus pe un catafalc luxos, acoperit cu o cuvertură din brocart de aur, tivită de jur-împrejur cu hermină. Pe cuvertură era culcată o păpușă, copia în ceară a regelui, pe cap cu coroană, iar în mână cu sceptrul regal. Manechinului de ceară i se dădeau toate onorurile, de parcă ar fi fost însuși regele în viață, doritor de cele lumești. Bineînțeles că ceremonialul sculatului și culcatului nu se mai îndeplinea. Cu atât mai minuțios se desfășura însă întreaga ceremonie a mesei. Personalul curții aducea tăvile, care erau preluate de nobili, îndeplinindu-se toate chițibușurile etichetei. Cu o seriozitate de nezdruncinat, amestecau și gustau vinurile, respectau legile priorității în rang, de față fiind, în afara nobililor de serviciu, întreaga curte. Cel care avea dreptul să participe la masa regelui viu insista să fie de față și la „hrănirea” păpușii. Manechinul suporta în tăcere intrările, ieșirile, complimentele.

Oare cum o fi luat ființă această comedie absurdă? Fără îndoială, în apariția ei, un rol însemnat l-a jucat vanitatea fără de margini a curtenilor. Timp de 40 de zile se puteau etala ranguri și se putea uza și abuza de favoruri. Dacă unul dintre curteni apuca să îndeplinească vreo funcție, se declanșa o reacție în lanț: și al doilea și al patrulea și al o sutălea își pretindea, cu vehemență, dreptul de a se evidenția. Cina și prânzul păpușii de ceară hrăneau vanitatea întregii curți.
De unde s-a ivit însă ideea dementă de a confecționa un manechin de ceară? Îi vom găsi geneza dacă ne întoarcem la împărații romani. Din scrierile lui Herodot se poate afla că atunci când împăratul murea, copia lui din ceară era depusă în vestibulul palatului, culcată pe un pat de fildeș. Sulemenit în culori care să-i dea un aspect livid, împăratul de ceară era tot timpul înconjurat de senatori. Pe afară, poporul se îmbulzea, așteptând știrile. Din timp în timp, medicii examinau bolnavul de ceară și, clătinând îngrijorați din cap, declarau că starea i se înrăutățea. În cea de-a șaptea zi se declara oficial moartea. Abia după aceea urma adevărata înmormântare, apoteoza, adică incinerarea împăratului pe uriașul rug festiv și zeificarea lui.
A fost modelată și după Ludovic al XVIII-lea o păpușă de ceară. La catafalcul lui însă, ceremonialul hrănirii nu s-a mai îndeplinit, deoarece ultimului vlăstar al celei mai vechi ramuri a Bourbonilor i se dusese buhul de mâncău ce era și curtenii s-au ferit să stârnească mulțimea, ca nu cumva hohotele de râs ale străzii să răzbată până în sala catafalcului.

Fiecare curte domnitoare constituia o lume închisă. Această lume nu se desfășura în lățime, ci suia în trepte. Ea trebuie închipuită ca o piramidă, în vârful căreia tronează domnitorul, iar pe scări, în jos, se înghesuie curtenii, fiecare ajungând până la treapta pe care i-a hărăzit-o ierarhia.
Rangul era mirajul fiecărui curtean! S-o iei altuia înainte, să ajungi cu o treaptă mai aproape de idolul care tronează sus. Urzeala complicată a problemelor stârnite de rangurile de la curte merită tot interesul. Cel mai indicat este să studiezi pulsul curții din Versailles, pentru că aici febra rangurilor s-a ridicat la cel mai înalt grad. Pe cea mai înaltă treaptă a piramidei se aflau prinții de sânge și pairii. Aceștia din urmă erau considerați nobilimea de bază a Franței și, totodată, membrii de drept ai parlamentului și ai consiliului de stat. Acestei grupe sus-puse i se cuveneau cele mai multe onoruri și privilegii. Cu mult în urma lor veneau ceilalți nobili.

Trebuie subliniat că una însemna rangul și alta puterea. Cineva putea fi un ministru atotputernic, un comandant victorios, un guvernator de colonii sau un președinte de parlament. În viața de la curte însă, avea un rang mai mic decât un oarecare prinț cu tuleie în barbă. În tabără, mareșalii Franței le-o luau înainte prinților și pairilor, dar la curte nu beneficiau de niciun rang, iar soțiile lor, nici măcar de prețiosul taburet, care la curtea franceză avea un rol important: dacă, fiind în mijlocul curtenilor, regele sau regina se așeza, curtea rămânea în picioare. Dintre doamne, numai prințesele se așezau, însă nu pe fotolii, ci pe renumitele taburete.


La recepțiile de la curte, doamnele de rang inferior trebuiau să sărute tivul rochiei reginei; prințesele și soțiile de pairi nu erau nici ele scutite, privilegiul lor constând în faptul că ele puteau săruta fusta ceva mai sus de tiv. După Saint-Simon, legile curții hotărau lungimea trenei astfel: regina - 11 coți; principesele - 9 coți; nepoatele regale - 7 coți; prințesele de sânge - 5 coți; celelalte prințese - 3 coți. Dar și cu trena de 3 coți se putea mătura destul praf, având în vedere că un cot parizian măsura 1,19 m. Felul în care se intra la palat era de asemenea foarte important, fiindcă trăsurile nobililor cu rang mai mic decât cel de prinț nu puteau înainta mai departe de curtea interioară; acolo, ei trebuiau să coboare și s-o ia pe jos până la intrare.

În sfârșit, doamnele de la Versailles puteau fi învinuite de orice, numai de curățenie exagerată nu. Doar în acea epocă s-a inventat grattoir-ul, o gheară lungă, confecționată din aur sau fildeș. Coafura, clădită și lipită în fel și chip, ca să țină câteva zile sau chiar săptămâni, făcea inaccesibilă pielea capului, transformând-o într-un teren propice pentru dezvoltarea diferitelor vietăți. Eticheta a rezolvat problema, dând drept de cetățenie la curte „scărpinătorului”. În situații urgente, era îngăduit să-l introduci sub coafură și să scarpini cu eleganță locurile expuse atacului.

Morala servilă de la curte s-a cristalizat în modul cel mai evident într-o lege de bază: sângele domnesc nu poate dezonora. Atât simplul cetățean, cât și îngâmfatul nobil luau la cunoștință, cu aceeași fericită mândrie, că fata sau nevasta lor era râvnită de un prinț de sânge sau chiar de către suveran. Cronicile de scandal ale timpului cuprind o sumedenie de cancanuri de la curte în care este vorba despre astfel de „povești de dragoste”. Așii acestor întâmplări sunt regii Franței, care conduc detașat, deși nici ai Angliei nu rămân cu mult în urmă. Este arhicunoscută porecla de încornorat, care se dă unui soț înșelat. Se pare că se trage de la împăratul bizantin Andronicus, care își alegea amantele dintre soțiile demnitarilor de la curte. Drept despăgubire, soțul primea vaste terenuri de vânătoare, iar ca semn al noii proprietăți, avea dreptul să prindă pe poarta casei sale o pereche de coarne de cerb. Despre aceste gospodării împodobite cu coarne de cerb, toată lumea știa cum stau cu cinstea conjugală...

Sursa: Rath-Vegh Istvan - Istoria culturală a prostiei omenești, Ed. Garamond, 2003

Avertisment!

Frumoasa Verde” este un blog de cultură generală, care cuprinde teme din toate domeniile vieții. Articolele din domeniul sănătății sunt alcătuite sau preluate cu grijă, din surse considerate de noi respectabile, dar nu se constituie în sfaturi medicale autorizate.