Se afișează postările cu eticheta Paranormal. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Paranormal. Afișați toate postările

luni, 5 decembrie 2016

Fenomenul telepatic există + documentar (RO)




FENOMENUL TELEPATIC EXISTĂ

Dintotdeauna gândirea logică a existat alături de cea magică. Lumea fenomenelor paranormale sau a interpretărilor iraționale este veche și extinsă. Domeniul paranormalului este deopotrivă fascinant și înfricoșător: te atrage prin curiozitate, dar te respinge prin frică. Este adânc infiltrat în mintea umană, poate chiar înaintea conștiinței, de aceea are o forță uriașă de sugestie. Sursa principală a paranormalului este subconștientul individual. Din păcate, știința nu poate explica toate manifestările paranormalului, dar reușește să demaște șarlatanii, pentru care acest domeniu este mană cerească. Cercetarea fenomenelor paranormale a început încă din Antichitate. Astăzi, acestea sunt studiate în mari universități americane și europene. Mai mult, se intensifică cercetările asupra utilizării paranormalului în scopuri militare.

vineri, 2 decembrie 2016

Vampirismul bioenergetic




VAMPIRISMUL BIOENERGETIC

Până la începutul anilor ’70 nu ştiam mare lucru despre vampirism bioenergetic. Din cele citite şi auzite cu privire la presupusa existenţă a unui asemenea fenomen exotic, incredibil la prima vedere, n-aveam cum să ajung la concluzii structurate pe un eşafodaj informaţional corespunzător. Chiar şi ideea de furt din energia vitală a unei persoane mi se părea de domeniul science fiction. Întâmplarea a făcut să întâlnesc un fost amic din M.Ap.N., maiorul G.P., pasionat de fenomenologii de frontieră. Deşi era pus pe o funcţie la vedere, potrivit gradului, G.P. era ofiţer de contrainformaţii militare. Prin urmare, avea prilejul să pescuiască indirect şi date confidenţiale din domeniul unor cercetări experimentale mai puţin ortodoxe, aflate în colimatorul unor state din cadrul Tratatului de la Varşovia.

sâmbătă, 19 martie 2016

Istoria fascinantă a hipnotismului + VIDEO




ISTORIA FASCINANTĂ A HIPNOTISMULUI

De mai bine de două secole, hipnoza rămâne un fenomen controversat. E ușor de înțeles senzația de reținere sau chiar de respingere a fenomenelor pe care încă nu le putem explica științific și care par să fie în afara oricăror reguli sau tipare. Faptul că este contestată și discutată atât de mult, arată de fapt că efectele care se obține sub hipnoză sunt reale, certe, palpabile. Vindecări miraculoase, orbi care văd, paralitici care merg, până la acele mici schimbări pe care nu le putem realiza prin efort conștient, precum a te lăsa de fumat sau a te vindeca de frica de păianjeni, sunt rezultate incontestabile, obținute prin hipnoză.


Sub diverse nume, hipnoza se practică din timpuri imemoriale. Vracii triburilor, vrăjitoarele, medicii, liderii diferitelor religii au vindecat miraculos bolnavii. Conform papirusurilor lui Ebers, acum 3000 de ani, egiptenii utilizau hipnoza foarte asemănător cu felul în care o aplicăm astăzi. Cu secole în urmă, oracolele grecești, magii Persiei, fachirii hinduși și yoghinii Indiei foloseau hipnoza (fără s-o numească așa) și o folosesc în continuare. Cele mai vechi consemnări medicale descriu vindecări miraculoase, realizate de preoți sau semizei, care în Templele lui Esculap induceau un somn hipnotic. Există multe citate în Biblie și Talmud care se referă la vindecări prin atingeri cu mâna, prin pase asupra corpului sau prin alte tehnici similare hipnozei.

În Evul Mediu Timpuriu se spunea că regii și prinții au puterea de a vindeca prin „atingerea regală”. În vremea Regelui Clovis al Franței (466-511 e.n.) exista convingerea că monarhii dețin puteri miraculoase. În Anglia anului 1066 a circulat zvonul că Regele Eduard a vindecat bolnavii de scrofuloză prin atingerea regală.

În secolul al XVII-lea, aproape fiecare țară europeană avea vindecătorul ei. În Italia, Francisco Bagnone atingea bolnavii cu mâna sau cu o relicvă, producând vindecări nesperate. Cel mai faimos la vremea aceea a fost Johann Gassner (1727-1779), un preot catolic care credea că cele mai multe boli sunt produse de spirite diavolești, care puteau fi exorcizate prin rugăciuni.

Paracelsus (1493-1541) a fost printre primii care au susținut efectul curativ obținut prin influențarea corpurilor astrale de către un magnet. Părerile lui despre „magnetismul animal” au fost împărtășite de către Glocenius, Burgrove, Helnotius, Kircher, van Helmont și Maxwell. Ei propagau aceeași doctrină: magneții pot să vindece majoritatea bolilor.

În anul 1679, William Maxwell afirma că există un spirit universal, care influențează oamenii. El susținea că imaginația și sugestia joacă un rol important în obținerea vindecării.

Dar cel care avea să-și pună o serioasă amprentă în domeniul hipnozei a fost Frantz Anton Mesmer (1734-1815). Crescut la munte, el înclina spre viața monahală, dar după ce a absolvit Colegiul Iezuit din Dillingen, și-a dat seama că era mai atras de o carieră în filozofie și științe. Astfel, a urmat filozofia, apoi dreptul, iar la finalul studiilor, la vârsta de 32 de ani, avea și o diplomă de doctor.

Mesmer și-a luat doctoratul cu teza „Influența planetelor asupra corpului uman”. În aceasta, el susținea că natura e străbătută de energii invizibile – forța de gravitație fiind un exemplu în acest sens – și că noi, oamenii, suntem racordați la aceste energii. O transmitere corectă a energiilor dă sănătate organismului. Când energiile sunt blocate, apar probleme, atât fizice, cât și psihice, care generează boala, iar deblocarea lor aduce însănătoșirea.

Căsătoria cu văduva von Posch, o fostă pacientă, i-a adus lui Mesmer o avere substanțială, o casă impunătoare la Viena și mulți prieteni, printre care și Mozart. Devenise bogat și respectat, și părea că nimic nu-i stă în cale. Dar cum puteau fi deblocate energiile vitale? Pe vremea lui se utiliza luatul sângelui, care uneori dădea rezultate. În anul 1773, prietenul lui, Maximilian Hell, profesor de astronomie la Universitatea din Viena, a efectuat experiențe cu magneți. El credea că în felul acesta debloca energiile vitale, și chiar a conceput mai multe forme de magneți pentru diverse organe. În 1773, Mesmer le încearcă prima dată pe o pacientă, Franziska Oesterlein, care zăcea la pat. El a plimbat magneții puternici ai lui Hell pe corpul ei, de la stomac spre picioare. După o oră, Frau Osterlein a început să simtă „niște curenți neobișnuiți” în jurul corpului. În scurt timp era vindecată, iar pentru acest fapt, Mesmer i-a atribuit toate meritele lui Hell.

În cursul unui tratament în care lua sânge unui bolnav, Mesmer a observat însă ceva neobișnuit. Debitul de sânge creștea la apropierea lui de pacient și scădea când se îndepărta de el. Părea că propriul lui corp se comporta ca un magnet. Atunci, în loc să folosească magneții, Mesmer a început să facă pase ușoare cu propriile mâini, deasupra corpului pacientului. Și minunea s-a produs: a obținut același efect ca în cazul folosirii magneților. Așa a apărut magnetismul, dar nu cel obișnuit, ci magnetismul „animal”.

În 1779, Mesmer își publică descoperirea și, spre surprinderea lui, în loc să fie aclamat de către corpul medical, își declanșează ostilitatea acestuia. Corpul medical susține că vindecarea se datorează sugestiei și că pasele făcute de el deasupra corpului bolnavilor n-ar fi dintre cele mai inocente. Dar clientela bogată a Vienei e cucerită de metodele lui, în timp ce invidia confraților de breaslă crește în egală măsură.

Mesmer petrece o săptămână la curtea baronului Hasresky de Horka, care suferea de spasme incontrolabile ale picioarelor. Când Mesmer pune mâna pe picioarele baronului, acestea își încetează mișcarea necontrolată. Când îl ține de mâini, spasmele picioarelor reîncep, ca și când Mesmer ar controla fluidele baronului. În următoarea săptămână baronul e vindecat.

Mesmer concepe un prototip de aparat pentru vindecarea în grup, care are rezultate spectaculoase. Un tub mare este umplut cu pilitură de fier. Pacienții, în jur de 30, sunt plasați în el legați unii de alții cu corzi, pentru a primi fluxul magnetic. Totul se petrece în semiobscuritate, iar Mesmer își regizează atent apariția, fiind îmbrăcat cu o pelerină de culoare violet. El îl atinge pe fiecare pacient cu o baghetă de sticlă. La mulți dintre ei se declanșează crize similare cu cele produse azi de unele secte religioase. Ideile lui nu sunt întru totul originale, dar important este că vindecă.

Mesmer încearcă s-o vindece pe tânăra pianistă Maria Theresa Paradies, protejata împărătesei. Aceasta nu vedea, deoarece avea retina dezlipită. După câteva săptămâni petrecute în casa lui Mesmer, fata spune că a început să vadă. Profesorul Barth este trimis s-o consulte pe fată și-i recunoaște în particular lui Mesmer că fata vede. În raportul oficial însă, el afirmă că fata este tot oarbă. Părinții fetei, care se tem de o ieșire din atenția publică dacă-și va recăpăta vederea, o scot cu forța din casa lui Mesmer.

În 1778, sătul de insulte, Mesmer decide să se mute la Paris. Aici, sistemul de vindecare în grup continuă să atragă clientela bogată a Parisului, care se înghesuie să stea în tubul de lemn și să-și preseze corpurile împreună, pentru a forma fluidul vital. Cazurile de vindecare atrag atenția regelui Franței, care-i oferă o pensie pe viață, cu condiția să rămână în Franța. Mesmer cere o jumătate de milion de franci ca să facă cercetări. Când regele îl refuză, părăsește ofensat Franța. Pacienții lui organizează însă o colectă și strâng 350.000 de ducați de aur, cu mult peste suma cerută de el. Mesmer se întoarce bucuros, însă de data aceasta este dușmanul regelui. Acesta poruncește înființarea unei comisii de oameni de știință, pentru a analiza rezultatele lui Mesmer. Din comisie fac parte Antoine Lavoisier, Benjamin Franklin și dr. Joseph Guillotin (inventatorul ghilotinei). Intenția de discreditare a lui Mesmer a fost așa de evidentă, încât membrii comisiei nici măcar nu s-au ostenit să participe la ședințele lui de vindecare. Au semnat pur și simplu un raport în care au denunțat magnetismul animal ca fiind un produs al imaginației lui Mesmer, care în acea perioadă (1794) nici nu era în Franța, și deci nu fusese audiat. După revoluția în care și-a pierdut toți banii, deoarece poliția austriacă l-a împiedicat să vină la Viena, Mesmer se retrage la țară, unde își trăiește următorii 25 de ani în izolare.

Medicina din timpul lui Mesmer era total materialistă, în sensul că se credea că orice boală are o cauză fizică și poate fi vindecată prin luare de sânge. Dar numai prin simplul fapt că la vremea aceea s-a discutat că vindecările lui Mesmer se datorau sugestiei, s-a făcut un pas enorm în medicină, care recunoștea astfel că mintea joacă și ea un rol în îmbolnăvirea sau vindecarea corpului. Să decretăm că magnetismul este o șarlatanie ar fi o eroare, pentru că în acea perioadă s-a experimentat vindecarea cu ajutorul magneților de către doctori care au produs o serie de rezultate uluitoare, ca de exemplu mutarea paraliziei dintr-o parte a corpului în alta. Trebuie să lăsăm viitorul să decidă importanța descoperirilor lui Mesmer, care va stabili dacă el a avut puterea de a influența aura umană, care acum este recunoscută științific, cu ajutorul magneților. Mesmer a murit în 1815, uitat de toți, dar metodele lui s-au răspândit repede în toată lumea.

Un discipol al lui Mesmer, Amand-Marie-Jacques de Chastenet, marchiz de Puységur, împreună cu doi frați ai săi, îi plătesc acestuia enorma sumă de 400 de ludovici de aur ca să-i învețe tehnica magnetismului. Marchizul începe s-o practice pe servitorii săi. El magnetizează un copac și-l leagă de el pe Victor, un tânăr pastor. Apoi face pase cu mâna în dreptul feței acestuia. În scurt timp, Victor închide ochii și adoarme. Marchizul îi ordonă să se trezească și să se dezlege. Victor se dezleagă, dar rămâne cu ochii închiși. Puységur își dă seama că a realizat un fel de transă, dar habar n-are cum s-a întâmplat asta. Două secole mai târziu, știința este la același nivel – știm că se petrece ceva, dar nu știm ce. Ceea ce s-a petrecut atunci a fost numit „mesmerism”. Termenul de hipnoză va fi introdus abia în anul 1843, de către James Braid.

Puységur repetă transa cu Victor și face descoperiri uluitoare: el îi dă comenzi mentale, și acesta le duce la îndeplinire ca și cum ar fi fost spuse cu voce tare. Mai mult, discuția dintre ei se poartă astfel: Puységur „vorbește mental”, iar Victor răspunde verbal. Puységur descrie în 1809, în „Memorii în ajutorul istoriei magnetismului animal”, cum l-a făcut pe Victor să repete versurile unui cântec pe care el îl cânta în minte. Puységur a mai constatat un lucru uluitor: în stare normală, de conștiență, Victor era un om neinstruit, mai degrabă prost, în timp ce, aflat în transă, devenea mult mai inteligent și mai receptiv. Astfel s-a făcut pentru prima oară asocierea clară între hipnoză și fenomenele paranormale (uneori, aceste fenomene în stare de transă sunt așa de șocante, încât lumea le confundă cu hipnoza).

Pentru a dovedi autenticitatea experiențelor sale, Puységur pune în fața unei audiențe un alt subiect în transă, pe Madeleine, și-i transmite ordine mentale. Mai mult, îi invită pe spectatori să-i transmită lui Madeleine ordine, ca de pildă luarea unor obiecte, și Madeleine, de fiecare dată, fără greș, execută ordinul. Pentru a asigura publicul că nu este vorba de o înscenare, Madeleine este legată la ochi, și ea răspunde la fel de corect. Dar un baron sceptic, care bănuiește că marchizul se folosește de un cod în cadrul experimentului cu Madeleine, îi cere lui Puységur să-și desfășoare experiențele în casa unui prieten al lui, Mitonard. Madeleine este pusă în transă și acest Mitonard îi dă ordine mentale, pe care fata le execută întocmai. Un alt sceptic, Fournel, care susținea ca 90% dintre fenomenele magnetice sunt șarlatanie, pus în fața subiectului legat la ochi care, aflat în transă, alegea obiectele de pe o masă la ordinele lui mentale, admite că aceasta nu mai este fraudă. Astfel, Puységur a demonstrat clar existența telepatiei, care, de fapt, va primi acest nume un secol mai târziu.

Ceea ce s-a întâmplat în cadrul acestor experimente l-a confirmat pe Mesmer, anume că există unde care afectează corpul. Puiségur a dovedit public un fenomen care contrazicea ideea că omul ar fi un fel de mașină, iar mintea un produs al corpului. Ceea ce a demonstrat el a fost că mintea este independentă de corp și oarecum la un nivel mai înalt decât corpul. El nefiind însă doctor (spre norocul lui), nu a intrat în concurență cu corpul medical al vremii, iar experiențele lui au fost viu și larg discutate. Din acest moment, încep să abunde experiențele cu hipnoză.

În anii 1814 și 1815, Abatele Faria, care venise din India la Paris, face demonstrații publice de vindecare fără ajutorul magneților. El „hipnotizează” peste 5000 de persoane și exprimă opinia valabilă și astăzi că vindecarea se produce datorită dorinței și cooperării pacientului, pavând astfel drumul lui James Braid, care va elabora doctrina sugestiei.

D’Eslon, susținătorul lui Mesmer, raportează cazul unui om care poate să joace cărți legat la ochi. Un experimentator olandez descrie cazul unui băiat care, aflat în transă, poate să citească cu vârful degetelor, iar un experimentator german descrie cazul unui bolnav de epilepsie care distinge culorile cu talpa piciorului, chiar când are șosete. În Baden, un om  sub hipnoză citește un text într-o scrisoare lipită, căreia hipnotizatorul nu-i cunoaște conținutul. În Suedia, o fetiță citește o carte pusă pe stomacul ei. Aceste rezultate sunt obținute cu persoane sensibile. În Anglia, un profesor care mai târziu va contribui la teoria evoluției a lui Darwin descoperă că sub hipnoză, unul dintre elevii lui simte la fel ca el: când profesorul se înțeapă cu un ac într-o parte a corpului, copilul sare și se freacă în acea parte a corpului.

Toate aceste fenomene dovedesc ca mintea ființei umane are „puteri necunoscute”. De ce aceste fenomene așa de ușor de demonstrat și reprodus sunt ignorate de oamenii de știință? Să nu-i judecăm pe cei care l-au negat pe Mesmer și să spunem mai bine că știința nu era destul de avansată în acel timp pentru a accepta aceste fenomene. Să nu-l judecăm pe genialul Lavoisier, pe care Academia Franceză de Științe l-a trimis să facă un raport despre un pietroi căzut din cer la Luce. Raportul lui a fost clar: martorii care au văzut piatra cazând s-au înșelat, pentru că pietrele nu pot să cadă din cer. Probabil că Mesmer a venit pe Pământ mai devreme cu vreo două secole decât era știința pregătită să-l accepte.

În aceeași perioadă încep să fie raportate cazuri de operație fără anestezie, sub hipnoză. Unul dintre primele cazuri a fost al lui Recamier, în 1821, care a efectuat o operație unui pacient care era în „comă mesmerică”. Hipolyte Cloquet a făcut o operație de piept în fața Academiei Medicale Franceze în 1829, utilizând mesmerismul. În același timp, în Statele Unite, Wheeler a făcut o operație de polipi aplicând tot mesmerismul. În India, James Esdaile, un chirurg scoțian,  a făcut zeci de operații fără anestezie între anii 1840 și 1850.

Cunoscutul medic Jean-Martin Charcot practica la Spitalul Salpetrière, unde aveau acces săracii Parisului. El a fost uimit de faptul că o pacientă isterică doar credea că este însărcinată, iar corpul ei evolua fizic ca la o sarcină normală, sau că un om își imagina că are o mână paralizată și n-o putea mișca, deși mâna era perfect sănătoasă. El își dă seama că aceleași fenomene se pot obține și sub transă hipnotică și face demonstrații uluitoare, în care oamenii se pun în patru labe și încep să latre, crezându-se câini, își flutură brațele când li se spune că sunt păsări, sau mănâncă cărbuni când li se spune că e ciocolată. Probabil că colegii lui n-au fost invidioși pe el și i-au acceptat rezultatele doar pentru că se ocupa de clientela săracă a Parisului. Oricum, concluzia lui a fost că hipnoza e o formă de isterie.

Un tânăr doctor vienez vine să studieze sub conducerea lui Charcot. Numele lui este Sigmund Freud. El este profund impresionat de experiențele lui Charcot și convins că aceste fenomene au loc într-o parte a minții care este cu mult mai puternică decât partea conștientă. Freud este uimit de inimaginabila putere a minții inconștiente, care face ca un om hipnotizat, când i se spune că are o monedă încinsă în mână, să o scape jos, să țipe de durere și să-i apară o rană. Desigur, este puterea sugestiei. Dar nu ne putem opri aici, pentru că am reduce hipnoza la doar unul dintre aspectele ei. Trebuie să analizăm și celelalte fenomene produse sub hipnoză, demonstrate de Mesmer, Puységur, D’Eslon etc., care se ocupă de așa-zisele în prezent fenomene paranormale.

Medicul scoțian James Braid devine interesat de hipnoză în 1841, în urma unei demonstrații făcute de un magnetizator elvețian, pe nume La Fontaine, în Manchester. Cu această ocazie, el observă că speranța, credința într-un fenomen, crește puterea de vindecare. Braid încearcă să elimine ocultul și misterul din fenomen și să realizeze doar observații clinice. El îl definește greșit „hipnoză”, de la termenul grecesc hypnos, care înseamnă somn. Mai târziu, când s-a înțeles că fenomenul de hipnoză nu e de fapt  somn, era prea târziu, denumirea se înrădăcinase. De asemenea, el a punctat un lucru cunoscut de secole, dar neglijat, și anume că transa, starea hipnotică se poate realiza și fără inducerea formală.


Medicul Ambroise Auguste Liébeault (1823-1904) și neurologul Hipolyte-Marie Bernheim (1840-1919) ambii din Nancy, au dezvoltat  teoriile lui Braid și au tratat cu succes peste 12.000 de pacienți. Bernheim și Liébeault, inovatorii legitimi ai psihologiei moderne, vedeau hipnoza ca parte a unui comportament normal și au introdus conceptul de sugestie și sugestibilitate. Ei considerau că fenomenul de „mutare/anulare a simptomului” nu are consecințe negative sau efecte secundare și au desființat teoria lui Charcot, care susținea că hipnoza este o formă a isteriei și de aceea, periculoasă. Astfel, deși greu acceptată, hipnoza devine știință în 1884, când Bernheim publică cartea „Sugestia în starea hipnotică și starea de veghe”. Hipnoza își capătă locul binemeritat printre științe, fiind însușită ulterior de mulți  savanți, printre care Pavlov, Broca, Babinski, Prince etc.

Hipnoza practicată astăzi este departe de cea primitivă, aplicată în perioada lui Freud. Nevoia de tratamente rapide în perioada celor două războaie mondiale și a războiului din Coreea a dus la creșterea spectaculoasă a interesului pentru hipnoză. În anul 1955, Asociația Medicală Britanică  își dă acordul pentru utilizarea hipnozei ca tratament în nevroze și hipno-analgezie. Se introduce studiul hipnozei ca materie de curs în facultățile de medicină, atât în Statele Unite, cât și Marea Britanie. Societatea Internațională pentru Hipnoză Clinică înființează sucursale în mai multe țări din lume, pentru a menține o etică înaltă în utilizarea hipnozei, precum și un anumit standard în pregătirea hipnotizatorilor pentru scopuri clinice.

Războiul rece dintre Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii au dus la alocarea unor sume enorme de bani în experiențe pentru obținerea armei psihologice, care a avut ca rezultat nașterea „copilului” hipnozei, și anume „programarea neuro-lingvistică”. În jurul anii ‘70, în Statele Unite ale Americii, un informatician (John Grinder) și un lingvist (Richard Bandler) primesc sarcina să-i studieze pe cei mai mari hipnotizatori ai vremii, pentru a afla de ce și cum se obțin vindecări și schimbări de comportament. Prin contribuția celor doi, s-a născut o nouă știință, care, datorită implicațiilor ei extraordinare în comunicarea umană, a fost introdusă experimental ca obiect de studiu în câteva școli primare din Australia.

În prezent, hipnoza este larg utilizată în Statele Unite. Este ușor de explicat de ce: închipuiți-vă că vine la dumneavoastră un hipnotizator și vă întreabă dacă ați vrea să vă dublați veniturile în următorii doi ani. Ce i-ați răspunde? Un american, pentru care mărimea contului din bancă e esențială, ar răspunde: „Sigur că da, cât mă costă, când începem ședințele de hipnoză și când își începe să-și facă efectul?”. Un englez, pentru care tot ce nu este convențional nu există, ar zâmbi și ar spune că nu-l interesează, gândindu-se la cât de mult a decăzut societatea. Europa este încă sceptică, deși ea „a născut copilul”. De pildă, Alma Thomas, profesoară la Colegiului Britanic de Hipnoză Clinică (LCCH) lucrează cu elita sportivă și artistică din Statele Unite. E consultant al Operei Metropolitane din New York, și l-a avut printre clienți pe Pavarotti. În  Anglia însă n-are niciun client.

Sportivi, artiști, oameni de afaceri, studenți, vânzători, casnice, toți pot beneficia de efectele hipnozei: Vrei să schimbi ceva în comportamentul tău? Vrei să-ți îmbunătățești relațiile de familie? Vrei să te lași de fumat? Vrei să obții ceva și nu știi cum să procedezi? Vrei să-ți vindeci fobia de păianjeni? Vrei să-ți ameliorezi sănătatea? Vrei să nu mai ai emoții la examene? Vrei să memorezi mai ușor și mai repede? Vrei să revezi ce ți s-a întâmplat când aveai doi ani? Vrei să vezi ce eveniment dintr-o viață anterioară îți influențează comportamentul de astăzi? Vrei să-ți schimbi cariera și nu știi ce altceva ai putea face? Vrei să-ți cunoști adevărata personalitate și nu cea la care ai acces prin mintea conștientă? Vrei să vindeci ceva care are o cauză psihică? Vrei să fi fericit? Una dintre miile de soluții valabile pentru împlinirea acestor dorințe este hipnoza.


O fetiță chinezoaică hipnotizează cinci animale



joi, 3 septembrie 2015

Comunicarea telepatică + VIDEO




COMUNICAREA TELEPATICĂ

Germanul Hans Bender, într-o pasionantă carte apărută în 1976, intitulată „Universul parapsihologiei”, leagă numele alchimistului medieval Paracelsus de prima menționare a unui efect telepatic: „Grație puterii magice a voinței, un om din această parte a oceanului se poate face auzit de un om aflat de cealaltă parte a lui”. Într-adevăr, Paracelsus surprinde pentru prima oară esența fenomenului telepatic: transmisia unor procese psihice de la o persoană la alta, fără medierea organelor obișnuite de simț. Abia în 1882, psihologul britanic Frederik W.H. Mayers îi dă numele, rămas valabil și azi, de „telepatie”, considerând-o acțiunea unui spirit asupra altuia, în afara organelor de simț. O definiție apropiată dă și parapsihologul britanic René Sudre: „Telepatia este comunicarea ce se stabilește între doi indivizi, independent de simțurile obișnuite”.


Charles Richet, laureat Nobel pentru medicină și fiziologie în 1913, preciza în „Tratat de metafizică” că există forme de telepatie pasivă și activă. Formele pasive, spontane, se petrec de obicei în timpul somnului, în vis, și uneori sunt precedate sau urmate de efecte fizice: oprirea ceasului, căderea unui tablou. Aceste fenomene sunt interpretate ca semne premonitoare, care întăresc mesajul telepatic. Fenomenele telepatice de tip activ se produc în stare de veghe, subiectul transmițând în mod voluntar, conștient, o anumită informație, comandă de acțiune sau schimbare de stare, care uneori împrumută formele sugestiei sau ale hipnozei.

Acum 150 de ani, discipolii lui Anton Mesmer defineau telepatia ca un contact direct între două minți, un gând sau un sentiment putând fi comunicat la distanță (tele = distanță și pathos = simțire). Sigmund Freud, părintele psihanalizei, punea telepatia în legătură cu subconștientul, zona tainică a spiritului nostru. În 1949, sir Alister Hardy, profesor de zoologie la Oxford, afirma că telepatia este cheia unui principiu biologic fundamental, care a jucat un rol în evoluție, ea modelând apoi definitiv tipul de comunicare al fiecărei specii. După 1970, etologii au confirmat posibilitatea comunicării telepatice la insecte (mai ales furnici și termite), pești și anumite mamifere, telepatia fiind considerată acea forță care reglează raporturile dintre indivizii speciei.

Cercetătorul român Dumitru Constantin Dulcan, în cartea sa „Inteligența materiei”, emite ipoteza, de altminteri enunțată și de Freud, că telepatia a apărut în faza pre-logică și pre-lingvistică a evoluției omului, constituind primul mijloc de comunicare între oamenii primitivi, și care s-a atrofiat treptat, pe măsură ce s-a dezvoltat limbajul articulat, astăzi ea reprezentând un fel de rudiment. Conform acestor observații istorice, telepatia poate fi considerată ca o proprietate comună ființelor cu sistem nervos, păstrată încă pe scara zoologică, dar dispărută din societatea umană odată cu generalizarea comunicării prin limbajul articulat.

În domeniul botanicii am putea cita două fenomene prezente la anumite organisme vegetale și care pot fi explicate ca forme de telepatie. Toată lumea a auzit de Mimosa pudica. La cea mai mică atingere a frunzei, foliolele se închid de-a lungul axului pe care sunt dispuse, dând animalului agresor senzația că se află în fața unei plante ofilite, deci nedemnă de a fi mâncată. Însă doi cercetători sud-americani (T. Cosario, A. Rebigo) au constatat că, fără a fi atinse, foliolele mimozei se închid atunci când la 200 de metri de arbuști încep să defileze erbivorele. Zgomote nu se aud, ca să atribuim unor stimuli sonori închiderea frunzelor. Ce determină atunci starea lor de agitație? Sunt ele înzestrate cu un simț al pericolului? Același lucru se petrece cu unele specii de antilope, care fug brusc de un leu aflat la sute de metri distanță, și care nu este nici vizibil, nici poziționat în direcția vântului, astfel ca mirosul său specific să acționeze stimulii olfactivi ai antilopelor. În alte cazuri, mesajul telepatic se face în sistem de lanț: primul animal care vede prădătorul transmite telepatic mesajul celui mai apropiat seamăn, care la rândul lui, tot telepatic, deci mut (orice semnal sonor prevenind pe prădător) îl transmite celor din jur.

Experiențele lui Cleve Backster au făcut să curgă multă cerneală în lume. Contestate ani în șir, iar apoi, în urma reconfirmării lor în cele mai reputate laboratoare de fiziologie a plantelor, intrate în arsenalul clasic al metodologiei universitare, aceste experiențe pun în evidență o formă de sensibilitate care se exprimă prin modalități telepatice. Planta ornamentală Dracaena massangeana reacționa prompt la intenția cuiva de a se apropia cu o brichetă aprinsă de frunza ei și identifica cu precizie pe acel experimentator dintr-un grup, indicat să agreseze planta. Această percepție primară, celulară, de care vorbea Backster, a fost evidențiată în 1974 de Eldon Bird, care a demonstrat în fața a zeci de milioane de martori ce priveau la televizor că o plantă este sensibilă la amenințările noastre și la alți factori de stres.

Tompkins și Bird, în cunoscuta lor lucrare Viața secretă a plantelor, relevă efectul benefic al biocâmpului afectiv pe care experimentatorul l-a stabilit cu plantele (în special cu un cactus, pe care 1-a făcut să-și lepede spontan spinii), vorbindu-le zilnic, cu blândețe, minute în șir. Explicația a părut naivă și sentimentală savanților din perioada interbelică, dar ea merită a fi reconsiderată în lumina posibilităților tehnice actuale de a obiectiviza comunicarea telepatică dintre om și plantă. Un început l-a făcut în 1978 un cunoscut savant japonez. Conectând un cactus la un poligraf cu ajutorul acelor de acupunctură, Ken Hashimoto a obținut o „conversație” cu acesta, prin transformarea reacției lui de răspuns electric în sunet. Pornind de la aceste experimente, dr. Marioara Godeanu, ing. E. Alexandrescu și medicul Eugenia Grosu au realizat în 1981 un remarcabil film pentru televiziune: „Dincolo de tăcerea plantelor”, care prezintă prin imagini dovezi ale comunicării telepatice dintre om și plante.

Cercetătorul american Alister Hardy considera că fenomenele telepatice joacă un rol de seamă în viața și comportamentul de grup al animalelor sociale (albine, furnici, lăcuste, antilope etc.). De asemenea, stabilirea raportului de dominare/supunere în cadrul unei anumite colectivități nu poate fi explicat decât prin comunicarea telepatică a calității de lider, ceea ce explică de ce, de pildă, unele găini, fără a fi cele mai puternice sau mai bătrâne, se impun în fața semenelor lor, gonindu-le cu lovituri de cioc, fără ca acestea să protesteze. Același lucru se întâmplă cu câinii și cu lupii. Unii dintre ei (și nu cei mai puternici) se impun în fața unui semen cu care se întâlnesc.

În 1970, cercetătorii ruși I. Gromov și A. Vasiliuc au descoperit că albinele aflate în zbor sunt înconjurate de un câmp electric. Frecarea aripilor și picioarelor de trup le încarcă cu electricitate statică. De asemenea, în timpul faimosului „dans în opt”, vibrațiile abdomenului lor dau naștere unui curent alternativ, a cărui frecvență este de câteva sute de hertzi. Iată deci că albinele dispun de un cod de informații transmise prin intermediul câmpurilor bioelectrice. Cercetări efectuate între anii 1980 și 1985 în Rusia, SUA și Franța au dovedit că albinele recepționează informații prin înregistrarea variațiilor unui câmp electric. Într-un stup a fost instalat un cilindru de plastic neelectrizat, de mărimea unui abdomen de albină. Insectele nu au reacționat. Dar atunci când cilindrul a fost electrizat, antenele lor au început să se miște în același ritm. Un efect identic a fost obținut plasând stupii într-un câmp electric de curent alternativ.

Mulți cercetători care au studiat uimitoarea viață a termitelor au fost unanimi în a admira extraordinara coordonare a acțiunii de construire a mușuroiului, despre care zoologul francez F. Houssay scria că „...păstrând proporțiile, depășește cu mult performanțele omului. Turnul Eiffel, cu care noi ne mândrim, întrece doar de 188 ori talia mijlocie a constructorilor. Ca să egalăm performanța termitelor, ar trebui să înălțăm Turnul Eiffel la cca 1.800 de metri”.

Nici amănunțitele cercetări efectuate de P. Howse (1963-1964) și de cunoscutul zoolog elvețian Martin Luscher, care a studiat izopterele pe Coasta de Fildeș în 1959-1960, n-au reușit să dea o explicație plauzibilă tainei comunicării dintre echipele de termite care se ocupă cu înălțarea edificiului tumular și cu fantastica instalație de climatizare. Distanțele enorme care separă echipele de lucrători exclud posibilitatea comunicării sonore. Nu există lanțuri de mesageri care să transmită știrile. Toate ipotezele avansate (regina ar emite feromoni, termitele ar avea un suprasimț al previziunii temperaturii încorporate etc.) n-au putut fi susținute faptic. O explicație plauzibilă ar fi aceea că grupul social al furnicilor este organizat după modelul unui individ complet. Or, pentru aceasta, este cu neputința să nu intervină telepatia, ca expresie a unui model energetic al speciei. Transferul telepatic al informațiilor și comenzilor la nivelul grupului are imensul avantaj al transmiterii rapide, pe raze largi de acțiune, economisind energia cheltuită prin limbajul tactil sau corectând imperfecțiunile codului chimic (feromonii se evaporă sau se șterg).

Dovezile de manifestare a fenomenelor telepatice la om se numără cu sutele de mii, fiind consemnate în mass media și în protocoalele unor recunoscute instituții științifice din întreaga lume, girate de personalități de renume mondial, situate în afara oricărei suspiciuni. Din păcate, cca 80% din conținutul unor best-seller-uri din SUA, Anglia, Franța, tratând tema telepatiei, descriu cazuri senzaționale, menite să întrețină artificial, prin specularea naivității și credulității, succesul comercial al unor astfel de publicații. Este adevărat totuși că, alături de aceste mărturii greu de controlat, există multe experimente puse sub cel mai riguros control științific, repetate în diferite colțuri ale lumii, în fața unor martori competenți și beneficiind de o aparatură extrem de sensibilă, ce poate controla întregul proces al biotransmisiei.

Experiențe telepatice la mari distanțe au fost întreprinse pentru prima dată între New York și Paris, de către Gardner Murphy și René Warcollier, primul acționând la New York, al doilea la Paris. Primele comunicări asupra acestor experiențe s-au făcut în cadrul Congresului internațional de cercetări psihice și au fost citate de dr. Osty în Revue de metapsychique, în 1932. În laboratorul de electronică și biotehnologie al Institutului de cercetări de la Stanford, Harold Puthoff și Russel Targ, experimentând cu un număr mare de persoane înzestrate cu capacitatea confirmată de percepere de la distanță, dar și cu persoane care nu-și cunoșteau astfel de însușiri înnăscute, au ajuns la concluzia că telepatia este o realitate căreia i se poate da o explicație științifică. Se pare că transferul de informație la distanță este mediat de unde electromagnetice de joasă frecvență. Deosebit de interesant s-a dovedit a fi „Experimentul Costa Rica”, desfășurat la 4.000 km de laborator. Puthoff a jalonat câteva obiecte și activități ce urmau a fi „văzute” de trei subiecți. Aceștia nu știau decât că este vorba de Costa Rica, dar nu fuseseră niciodată acolo. S-au obținut 12 descrieri exacte a 7 obiective și activități: 6 de la un subiect, 5 de la altul și un răspuns de la al treilea. Rezultatele au depășit cu mult posibilitatea, calculată de cercetători, a unei coincidențe.

În Rusia, unde astfel de cercetări au fost și sunt puternic încurajate de stat, s-au efectuat experimente spectaculoase. Astfel, sunt cunoscute conversațiile de la distanță dintre Kamensky și Nikolaev, interceptate de Milodan. În timp ce Kamensky se găsea la Sankt Petersburg, iar Nikolaev la Moscova, mesajul lor era interceptat de Milodan, care se afla izolat într-un alt imobil din capitala Rusiei. Din cele cinci mesaje transmise, Milodan a interceptat cu exactitate două, fapt care oferă perspective, să spunem revoluționare, spionajului modern.

Sunt citate adesea cercetările profesorului Leonid Vasiliev, de la Universitatea din Sankt Petersburg, privind „sugestia la distanță”. Subiecții lui au fost introduși într-o cușcă Faraday, care, după cum se știe, are proprietatea de a bloca transmiterea undelor electromagnetice. Unul dintre colaboratori, pe nume Tomasevski, a fost plasat la Sevastopol, iar o femeie, Ivanovna, la Sankt Petersburg, deci la o distanță de 1.500 km unul de celălalt, ambii sub supravegherea unei echipe medicale. La momentul fixat pentru experiență, când Tomasevski începea să se concentreze, brusc, Ivanovna, aflată la Leningrad, adormea. Repetarea experienței a avut același efect.


În 1966, ziarul Komsomolskaia Pravda a relatat, într-un interesant serial, un experiment efectuat între Moscova și Novosibirsk, orașe aflate la 3.000 km distanță unul de altul. Protagoniștii au fost biofizicianul Iuri Kamenski și ziaristul Karl Nikolaev, primul emițător, iar al doilea receptor. După relaxarea obligatorie, Kamenski a transmis descrierea a 6 obiecte, pentru fiecare dintre acestea având la dispoziție 10 minute. Experimentul a fost reluat în 1967, subiecții fiind supuși și unor severe controale medicale (teste electrocardiografice). Conform comentariilor matematicianului Kogan, jumătate din informațiile transmise au fost recepționate corect, ceea ce depășește cu mult coeficientul de probabilitate a ghicirii aleatorii.

În aceeași categorie de experimente pot fi integrate cele făcute în 1959 sub conducerea Universității Duke din SUA. Pe submarinul atomic Nautillus, care naviga la adâncime la baza militară din Mariland, și la 2.000 km distanță de acesta a fost instalat câte un subiect telepatic. Timp de două săptămâni, de două ori pe zi, la ore fixe, sub control riguros, s-au transmis și recepționat informații și ordine pe calea gândului. La sfârșitul experimentului s-a constatat că 70% dintre mesajele transmise au fost recepționate corect.

Pilotul australian Wilkins, care a aterizat forțat în Antarctica, a putut fi salvat datorită legăturii telepatice cu prietenul său, Harold Sherman, căruia a reușit să-i comunice coordonatele locului în care se afla. Și zborurile cosmice ale misiunilor Apollo au îngăduit experiențe telepatice, la distanțe foarte mari, cu rezultate favorabile. Astfel, în februarie 1971, astronautul Edgar Mitchell a făcut 50 de experiențe de transmitere telepatică, iar în una din situații, o defecțiune a aparaturii de emisie-recepție a fost suplinită printr-o transmisie de comenzi telepatice.

Se crede că fenomenele telepatice (mai ales cele care rămân cantonate la nivelul subconștientului) sunt mult mai frecvente decât ne închipuim, ceea ce ar justifica simpatia și antipatia instinctivă față de o anumită persoană și ar da o explicație științifică efectelor vindecătoare obținute de medicina populară prin vrăji și descântece, ca și starea de rău (așa-numitul deochi) care poate fi transmisă telepatic de către o persoană cu gânduri impure.

Progresele cercetărilor din ultimii zece ani permit tragerea unor concluzii privitoare la mecanismele telepatiei. Dintru început se evidențiază faptul că creierul reprezintă substratul de esență al emisiei-recepției telepatice, iar undele cerebrale, substratul radiant al acestuia.

Iată concluziile lui Robert Beck, specialist în biomedicină, care a cercetat aceste „coincidențe” stranii, încercând să le găsească o explicație plauzibilă: „Se poate spune, deci, că omul, atunci când este într-o stare de armonie fizică și psihică, intră în rezonanță cu vibrația planetară, iar transferurile de energie încep să opereze. Acest fenomen se petrece la nivelul unei lungimi de undă de cca 40.000 km, care corespunde cu perimetrul Terrei. Cu alte cuvinte, anumite semnale vibratorii emise de corpul și creierul nostru fac înconjurul globului cu viteza de o șeptime dintr-o secundă. O asemenea lungime de undă nu cunoaște obstacol, forța sa nefiind atenuată de nicio distanță: ea traversează orice: metal, beton, apă și, desigur, câmpurile de energie care alcătuiesc corpul nostru biologic, care este mediul ideal pentru a schimba semnale telepatice”.

Sursa: Tudor Opriș - Enciclopedia lumii vii, Ed. Garamond, 2006

Pe aceeași temă citiți și articolul Fenomenul telepatic există

Telepatia din perspectiva cercetărilor științifice

Experimentele făcute începând cu secolul al XIX-lea și până astăzi au pusă în evidență fenomene care, deși nu pot fi încă integral explicate cu bagajul de cunoștințe științifice pe care mediul de specialitate îl are în prezent, arată cu claritate că telepatia este un fenomen real. Pentru a afla mai multe despre rezultatele cercetării științifice dintr-un domeniu atât de delicat, Daniel Roxin îl are ca invitat în emisiunea sa, „Mistere la granițele cunoașterii”, pe prof.univ.dr. Dumitru Constantin Dulcan, șeful catedrei de neurologie al Universității Titu Maiorescu din București.




duminică, 26 iulie 2015

Ce sunt copiii indigo? + documentar (RO)


CE SUNT COPIII INDIGO?

Termenul de „copil indigo” a fost creat de specialista în parapsihologie Nancy Ann Tappe, din Statele Unite. Ea a clasificat tipurile de personalitate ale oamenilor după culoarea aurei lor – câmpul energetic care înconjoară corpul fizic al tuturor ființelor, oameni, animale și chiar plante. În cartea sa, „Cum să ne înţelegem viaţa prin culori” (Understanding Your Life Through Colors), apărută în 1982, Nancy Tappe spune că, în general, în fiecare epocă, aura oamenilor are o culoare preponderentă. De pildă, acum, majoritatea adulţilor au o aură de culoare albastră sau violet, aceste culori fiind caracteristica acestei epoci de tranziție, numită „epoca violet”. Următoarea epocă, cea în care umanitatea se pregătește să intre, va fi „epoca indigo”, în care oamenii vor avea o aură predominant indigo. Aceasta va fi o lume a adevărului spiritual, caracterizată de reînvierea conștiinței divine a întregii umanități.

Potrivit lui Nancy Tappe, fenomenul indigo este caracterizat drept una dintre cele mai incitante schimbări ale naturii umane care a fost vreodată înregistrată de umanitate. Eticheta de „indigo” definește tiparul energetic și comportamental existent la mulți dintre copiii născuţi în ultimii 10 ani. Acest fenomen se petrece la nivel global şi, până la urmă, persoanele indigo vor înlocui toate persoanele cu celelalte culori ale aurei.

Când sunt mici, copiii indigo sunt uşor de recunoscut. Au ochii mari și privirea limpede. Sunt precoce, extrem de inteligenţi, având un IQ de peste 140, o memorie ieșită din comun şi o puternică tendință de a trăi după cum le dictează instinctul, neacceptând ideea de autoritate absolută. Aceşti copii ai noului mileniu sunt suflete sensibile, dotate cu un nivel înalt de conştiinţă, care au venit aici pentru a ajuta la schimbarea vibraţiei noastre. Ei reprezintă un salt în evoluția conștiinței umane, sunt puntea noastră spre viitor. De fapt, se observă că, pe măsură ce câmpul magnetic al pământului se schimbă, tot mai mulți oameni au tendința de a-și crește abilitățile psihice.

Copiii indigo se nasc cu capacități paranormale, de exemplu aceea de a vindeca prin puterea minţii boli cărora medicina modernă nu le-a găsit încă leacul, dar și altele, mult mai spectaculoase, cum ar fi aflarea conținutului unei cărți prin răsfoirea ei timp de câteva secunde. Urmăriți aici un scurt video, în care mai mulți copii japonezi fac asta: http://www.trilulilu.ro/video-diverse/copiii-indigo-astazi. Veți rămâne cu gura căscată.

Copiii indigo sunt capabili să vadă viitorul şi cunosc trecutul omenirii şi al Pământului, fără ca cineva să le fi vorbit vreodată despre asta. Sunt extraordinar de talentaţi. Scriu, citesc, pictează și cântă din primii ani de viață și își însușesc cu mare ușurință științele exacte. Înţeleg lucruri pe care adulţii nu reuşesc să le desluşească, judecă matur, cântărind atent fiecare situaţie și sunt capabili să ia cele mai înţelepte decizii. Ei spun că au mai trăit și pe o altă planetă și că în această viaţă au o misiune crucială: aceea de a schimba lumea. Despre ei, se spune că sunt reprezentanţii noii rase umane – copiii viitorului, copiii indigo!

Autorul german Jan van Helsing, ale cărui cărți cu subiecte neconvenționale, dar foarte interesante, au fost traduse și în limba română, arată în lucrarea sa, Sănu atingi această carte, inteligența, cunoștințele, profunzimea de gândire și abilitățile surprinzătoare ale câtorva dintre acești copii indigo. Ne-a atras atenția în mod deosebit felul în care un tânăr indigo vede entitatea cosmică, divină, pe care noi, oamenii, o numim Dumnezeu, și la care ne raportăm:

«Din câte știu eu, toate religiile de pe pământ, cu o singură excepție, manifestă venerație și frică față de ființa supremă. Oamenii se tem de ea, merg în genunchi, se roagă și o imploră să-i ajute sau să-i ierte. În doctrina a două religii se regăsește chiar un Dumnezeu răzbunător, care te trimite fie în cer, fie în infern. Oamenii acestor religii, plecându-și capetele, venerează un Dumnezeu atotputernic și discreționar, un stăpân absolut.

Poporul meu, dimpotrivă, nu se teme de Creator (noi îl numim „străbun”). Iar acest „Dumnezeu” al nostru – ca să rămânem la această noțiune – este un Dumnezeu iubitor, vesel, care se bucură atunci când copiilor lui le merge bine. Este un Dumnezeu mândru de creaturile lui. Dumnezeul nostru vrea ca făpturile pe care le-a creat, copiii lui, să fie demni, nu să se târască în genunchi în fața lui. Vor oare părinții să le cadă copiii în genunchi, să se tânguie și să se roage de ei? În mod sigur, nu! Fiecare părinte încearcă să transmită copilului său ce e mai bun, tot ce a acumulat el ca experiență de viață de-a lungul anilor. Și, povestindu-i copilului viața lui, prin ce a trecut, încearcă să-l protejeze de experiențele neplăcute, care l-ar face nefericit.

Ca părinte, îi spui copilului tău: „Fii sincer, ca să mă poți privi în ochi. Vreau să fiu mândru de tine”. De aceea, oamenii de pe planeta mea au un principiu: nu ne plecăm capetele în fața lui Dumnezeu, deoarece el vrea să vadă că suntem demni, cinstiți și curajoși. De aceea nu ne plecăm capetele nici în fața vreunui dușman și nici în cadrul vreunei religii. Dumnezeu vrea să aibă în fața lui ființe verticale, care-și asumă răspunderea pentru faptele lor. Dumnezeul nostru vrea să fie mândru de creația lui, pentru ca atunci când o privește, să poată spune că e reușită.

Bineînțeles că Dumnezeul nostru îi iubește și pe cei slabi, așa cum părinții își iubesc și copilul firav. Și cu atât mai mult se bucură el de cei care, propunându-și o țintă, acceptă greutățile, încearcă să-și facă datoria, riscă și iau viața în piept.

Dumnezeul nostru este o ființă plină de iubire, de bucurie, care ia parte la viață, este interesat de experiențele tuturor ființelor și mândru de deschizătorii de drumuri, de oamenii care au devenit conștienți de ei înșiși, de cei care creează, și este curios să vadă cât de mult au învățat.

Vă puteți imagina cât de mâhnit ar fi Dumnezeul nostru să vadă că este doar implorat și i se cere de pomană? Imaginați-vă mai bine că vă adresați lui Dumnezeu și-i spuneți: „Privește ce-am realizat în viața mea! Ești mândru de mine?”, așa cum i-ar spune un copil tatălui său, după ce a meșterit ceva.

Dumnezeul nostru nu vrea ca copiii lui să se teamă de el, deoarece nu există niciun motiv pentru asta. El își iubește creația, iubește oamenii. Și, la rândul lui, și-ar dori să fie iubit, la fel cum părinții ar vrea să fie iubiți de copiii lor.»

Extratereștrii antici, sezonul 6, episodul 14 - Copiii stelari



Pe același subiect, puteți urmări pe YouTube și emisiunea generalului Emil Străinu
„Copiii indigo”, din seria TV „Conspirația tăcerii”:

Avertisment!

Frumoasa Verde” este un blog de cultură generală, care cuprinde teme din toate domeniile vieții. Articolele din domeniul sănătății sunt alcătuite sau preluate cu grijă, din surse considerate de noi respectabile, dar nu se constituie în sfaturi medicale autorizate.